Eu și ianuarie

Bine-nțeles, fără coordonate, fără firmituri, fără
Căci cine le mai caută, cine le cultivă
dacă noi am uitat?

Strigăm realitatea aparențelor, o scuipăm ca să mânjim ecranul
despre care nu știm că suntem cheia,
nu trebuie decât să unzipp-uim ne regăsim
într-o imagine cu sunet.

N-o să pun punct, că nici tu nu vrei
nici punct, nici puncte-puncte

Da-ți-aș cu ghilimelele în cap, să ai cu ce
mânji-mă

Nu… din nou, nu
îl spunem cu toții la ceva
ei nu, noi nu, evribadea… nu credem în așa
dar fantasmele lor sunt mult prea docile

la ce spui nu, mă? Cine ești tu?
Liderii se pierd, vreo doi, trei… apoi, potopul

Recunosc o anumită doză de lumină. Poate că visez.
Am o cheie.

Am cel puțin un frate; e mai mult decât de ajuns; de neajuns.
Întâmplător, îl cheamă Dominic-Alain… deloc întâmplător.

Nu era de ajuns un nume, o formă; delimita pur și simplu un interval, ceva ce striga, ceva ce avea nevoie să iasă, nu doar să prindă contur, ci să întrupeze conturul, intervalul, forma, numele, conținutul exista, însă nu era încadrat, îi lipseau sensul, originea, coordonatele, Alias nu voia să fie o simplă născocire a unui impuls, nu se dorea reacție, stimul mai degrabă, căuta propria oglindire în zâmbet, fericire, speranță, însă minune mare, unde dispăruseră acestea? Căci nu le găsea, „că doar nu eu le-am inventat, eu doar am învățat cuvintele, apoi le-am simțit cum am putut, cum am vrut, cum mi-a venit, le-am trăit, ce ușor, simplu să crezi că doar ce simți tu e-adevărat, mai mult, universal valabil, la fel de fără termen limită precum subînțelegem ziua de mâine, ce născocire, tu! – pardon, un simplu gând fugar, vulgar, tai persoana, subiectul – verbul rămâne, face sens și singur, citește sau plouă sau cântă, „cânt” e șmecher, poate fi și subiect și predicat,  cânt, încânt, descânt, frânt cum sunt, dar asta nu importă, ce ușor să te vezi, să te auzi, să te imaginezi, să te simți tu, în toată splendoarea ta, în toată ignoranța, tu, ce simplu să fii!”, Elias ridică din priviri chitanța care dovedea fărătermenul limită, o apropie de buze și o aprinse, „un cerculeț cadou pentru fiecare, un semn, un semn de fiecare, ne trebuie mai multe, să avem de unde-alege, adică prin însuși faptul că existăm noi de fapt cerem mai mult, noi suntem o cerință adresată – cui?–, noi suntem explozia, implozia, în sine – în sinele cui?–”, Alias simțea pentru prima dată deruta, tulburarea, amestecul, ceva îl invada, ceva puternic, ceva ce nu permitea refuz ori apărare, ceva vital, „cuvintele! Mama lor de cuvinte, cine mi le-a dat? Cine mă face să am tonul, vocea, ritmul, ideile, vorbele pe care le am? Ce mizerie, să-ți speli rufele-afară, asta fac scriitorii, regizorii, artiștii ăștia cărora le place atât de mult cuvântul ăsta, artă, ce bine le stă cu  eu sunt artist! în brațe, le e greu, dacă textu-i ilizibil îi înțelegem, au avut brațele ocupate în timp ce scriau”, recenzorul îl privea pe Alias în așteptarea mai multor informații, „nu vă faceți griji, e doar o himeră, o născocire, nu are nevoie de loc de naștere ori domiciliu stabil, poate fi citit și-n tren ori la toaletă, la coadă la frizer, în pauză, în timpul turelor, cu religia stă mai prost, în sensul că nu știe Biblia pe de rost, dacă-și caută de lucru? Nu-și caută, își face, nu, nu la stat, deși îi obligă pe alții, vă mărturisesc că îi repugnă acest gând, cuvânt, stat, pentru el e doar verb, spre exemplu urăște statul degeaba, paradoxal, iubește statul pe gânduri, consideră că au murit deja destui pentru unitatea unui asemenea concept, statut, statură, mai sunt câțiva, câteva ca el, abia așteaptă să le oferiți cuvântul, nu trebuie decât să adresați întrebarea și ei se vor naște mai devreme ori mai târziu, bine-nțeles, unele răspunsuri pot prezenta malformații, altele ar putea da de gândit o mie de ani prin simplitatea lor, acei copii de aur ai umanității, acei copii… da, prietenul meu e pură fantezie, necăsătorit, încă, neîmplinit la capitolul stagiu militar, nesatisfăcut de-asemenea clasificări, cum să nu, le apreciază utilitatea statistică, ce de zero-uri, îl bucură diversitatea numerică, îl distrează limitarea umană la zece esențe despărțite de zece infinituri, cu care științele jonglează tot mai sus, paradoxal permițând unei întregi blasfemii să se desfășoare, nu-i plac blasfemiile, nu face caz de asta, ocupația? De toate, numai nu străină”, Elias îi vorbea recenzorului cu toată seriozitatea, acesta din urmă nu era în stare să completeze formularul, nu avea rubrică pentru așa ceva, „mă, eu chem poliția!”, îngrozit că-i va fi tăiat din salariu, „cum să nu, două clipe vă rog, îl trimit după lapte la cafea, domnii polițiști știu să aprecieze asemenea detalii, vă înțeleg, formularul e de vină, cei de la Minister”, Elias respira ficțiunea propriei stări de spirit, „nu știu dacă așa trebuie pusă problema, e destul de greu să completezi două rapoarte simultan, să folosești aceleași foi pentru două direcții total diferite, direcțiile în sine sunt destul de enigmatice, nu ești sigur niciodată că vei reuși să atingi obiectivele, dacă nu ți le-ai impus, nici nu-și au locul în discuție, deschizi o ușă ca să dai de o alta, le tot deschizi fără să cauți ceva anume în spatele lor, spatele ușilor e întotdeauna drept, ele sunt omniprezente, unii le deschid pe jumătate, fără să treacă pragul, doar pentru iluzia unei aerisiri, ori dinadins pentru a lăsa frigul în casă, în carcasă, ori, mai știi? pentru a spiona necunoscutul, o merită, se merită să spionezi necunoscutul, poate mai afli niște secrete industriale… și dacă gândurile mele sunt degeaba?” – Elias privea oglinda, reflecțiile așezate la mesele din jur, unele mai analfabete decât celelalte, imaginea vorbitoare trona deasupra lor, toți morții pământului erau desfășurați în jurul paharelor ieftine cu alcoolul de la 7 dimineața, chelnerițele gângureau la prima masă în timp ce veteranii își făceau intrarea, nimic nu le oprea sporovăiala, morții intrau și comandau paharul din care să lase trei picuri în pământ pentru cei vii, Dumnezeu se lăsa scris în toată splendoarea absenței, morții discutau despre momentul trecerii, mulți plănuiau să treacă ilegal frontiera, cei despre care nu se mai știa nimic erau pomeniți cu respect, cei ce primiseră consemn erau considerați înțelepți, „niciodată nu știi sigur ce te așteapră dincolo, Doamne ferește, poate o altă viață, trebuie să fii extrem de precaut, să nu te trezești fără amintiri – odată frontiera trecută, ce te faci în necunoscut fără identitate?” – Alias se juca cu haosul gândurilor și-al istoriei, în timp ce morții plănuiau marea evadare, în timp ce morții plănuiau asaltul final asupra unor redute niciodată dorite.

I.6.

„Salut! Mă numesc Aproape, am o vârstă oarecare și îți scriu în grabă, căci nu prea am timp. Mă bucur să știu că ești în viață, sănătos, sper, cu fel de fel de treburi pe cap, fericit. Lucrurile importante se spun întotdeauna primele, nu-i așa?” – Alias se întreba „eu de unde să știu?” și privea oceanul de cuvinte care-l țineau la suprafață, pe linia de plutire a sensurilor, o posibilitate permanentă, permanent ignorată simultan. „Salut! Mă numesc Aproape, am o vârstă oarecare și îți scriu în grabă, căci nu prea am timp. Mă bucur să știu că ești în viață, sănătos, sper, cu fel de fel de treburi pe cap, fericit. Lucrurile importante se spun întotdeauna primele, nu-i așa? Bine-nțeles, lucrurile importante nu sunt singurele, nu se repetă la nesfârșit. E impprtant să predomine, totuși, cât timp se petrec. Lucrurile importante sunt cele care ne țin în viață, care mențin viața, care ne fac (mai) fericiți. E important că le putem numi: viață, fericire. E important să știm asta, e important fiecare pas prin care le susținem, e important să îi facem. Toate problemele lumii se referă la faptul că cineva vrea ceva; e important să vrem, e important să vrem viața, fericirea, e important să facem pașii spre ele. Problema e că noi le vrem, greșeala e să le vrem pentru noi înșine, pentru o singură viață, pentru o singură fericire. E foarte important să fim solidari și altruiști, extraordinar de important! E primul lucru pentru care copiii își iubesc părinții! E faptul că viața fiecăruia ca întreg se datorează unirii a două părți, e faptul că viața fiecăruia e o parte care va putea, la maturitate, să dea naștere unui alt întreg, unei alte vieți, unei alte fericiri, alături de o altă parte; e extraordinar de importantă acea altă parte, esența vieții și a fericirii stă în… Aproape! Care are o vârstă oarecare, ori care nu are (încă) vârstă și-ți scrie în grabă, căci nu prea are timp… tot ce i-a spus lui Pierre trebuie scris, repetat, nu destrăma, fii constructiv, că le destramă oricum timpul pe toate, de ce percepem atemporalul drept ceva ce stă, ce plutește? Fără timp înseamnă fără conștiință? De unde orbirea asta, Pierre? De unde atâta siguranță de sine? Cât de mult contează faptul că ești unic, precum alți șapte miliarde? Cât de mult contează întrebarea asta?” – Elias privea sorbirea cafelelor, grasul se așezase între el și doamna fără vârstă, un alt cuplu tocmai se puse în spinarea grasului, o altă doamnă în spatele lor, cuplurile din oficiu erau liniștite, matroana zâmbitoare, toate gusturile se găseau în meniu, în trei clipe sala era plină de singurătăți spionânde, Alias domnea împărțind felicitări în țara lui Nu, grasul privea galeș fundul doamnei care tocmai ieșea din peisaj, masa ei tocmai era ocupată de fundul lui, cu toții își închipuiau că joacă un RPG ieșind pe străzi, vandalizând, incendiind, distrugând, cerându-și moartea, prăbușirea, scoaterea din context, din minți, din mașina timpului; nimeni nu se retrăgea în sine, toți și toate explodau, hălci de orgoliu sfârtecat, călcâie de Ahili luate prin surprindere, totuși încălțate, pregătite să vorbească căpcăunilor precum Motanul Încălțat, totuși tăiate, rupte, smulse, vise de culoarea ciclului scurgându-se în canal, vise de culoarea înțelepciunii împrăștiate, aburinde, pe asfalt, copilării precum cântecul lebedei tăind respirația, moartea domnea în ei, în jurul lor, fără niciun motiv.

2011.08.28

GARDIENII VIITOARELOR DICTATURI

- roman –

I.1.

Îl avea pe Canetti în gând când îşi făcea bagajul, „oare călătorea cu trenul? Precis călătorea cu trenul”,  îşi mai numără o dată banii, bancnota mare în buzunarul stâng al pantalonilor, laolaltă cu telefonul şi cheile, mărunţişul de dat pe bilet în cel drept, „Elias cu singuranţă nu vindea felicitări, de unde a avut bani să trăiască în toţi anii ăia?”, dar de fapt nu-i prea păsa de asemenea detalii, detaliile importante i se dezvăluiau în toate cuvintele lăsate în urmă de ceilalţi spre, spre… „măi, evreul ăsta a supravieţuit celui de-al doilea război mondial, înainte să mă nasc a mai luat şi Nobelul pentru literatură, oare l-a luat fiindcă a supravieţuit? Oare chiar se merită să scrii atâta amar de vreme ca să primeşti un premiu?” Deja mâinile îi tremurau de la cele două-trei ibrice de cafea băute, fuma ţigara, sorbea şi privea ceasul, „ceasul stă pe loc şi arată curgerea timpului, eu stau pe loc şi viaţa mi se scurge printre degete, la dracu’!”, spălă rapid cana şi goli scrumiera, papucii-n picioare şi o ultima privire în urmă, după posibile lucruri uitate, cheia-n yală, căştile pe urechi şi „Slow show”-ul celor de la The National începu să curgă, dând ritm paşilor săi grăbiţi, „trebuie să scriu muzica asta, eu trebuia s-o scriu şi s-o cânt!” gândi înciudat pe toate lucrurile frumoase întâlnite/ cunoscute în viaţă, pentru care nu era răspunzător, pentru care ar fi vrut să fie.

„Oare care va fi pretextul pentru începerea următorului război mondial?” se întreba în timp ce trecea, la cinci dimineaţa, pe lângă trei indivizi parcaţi pe-o ţeavă în spatele unui bloc, la colţ de scară, se uitară ciudat la el în timp ce muzica îi accelera mersul cocârjat de rucsac şi nu-şi întoarse privirea, ştia că şi vânzătoarea de la singurul butic deschis non-stop îl privea aşteptând schimbul de tură, „în ţara lui vă-rămân-datoare-şaizeci-de-bani mai toată lumea aşteaptă, aproape nimeni nu s-ar încumeta să facă de unul singur ceva bun, mama lor de prăpădiţi”, îşi scoase pentru a doua oară mobilul ca să afle ora, prima dată se uitase şi uitase instant, „încă douăzeci de minute de transpirat cu kilele astea în spate, apoi somn în ritm de personal”, gara se apropia vădit de el şi el visa cu ochii deschişi muzica ce avea să se audă în urma lui, călcă spre verificare un pachet gol de ţigări de pe trotuar, pasul în lături şi rucsacul îl obligară la o piruetă, camera de supraveghere a magazinului în dreptul căruia se afla înregistră, în fuga lor în spatele lui, trei indivizi tinerei, înainte să urce pasarela peste calea ferată coada ochiului detectă unul fugind pe sub pod, pe ceilalţi doi la pas cu douăzeci de metri în urmă, căştile jos de pe urechi, simţurile avertizau despre iminenţa pericolului, „ăştia vin după mine” şi realitatea îi confirma pas cu pas, fără să tragă de timp, suspiciunea, teama abia născută deasupra liniilor electrice de înaltă tensiune, o ultimă privire-n spate, cât să recunoască faţa unuia dintre cei trei întâlniţi la colţ de bloc şi surpriză! cel care mai târziu avea să poarte mănuşi în înregistrarea video îl aştepta, blocându-i calea la patruzeci de metri distanţă de tren, cu o cagulă pe faţă.

I.2.

- Nu-i nimic, îi trecem la capitole care nu merită să fie amintite, scrise, citite, descoperite, incluse… mă-nţelegi? Data viitoare lasă-i să se milogească, s-aştepte în zadar… pentru o vreme, apoi zâmbeşte-le şi, înţelegător/oare, mai ajută-i o dată, asigură-ţi o nouă viitoare dezamăgire, asigură-te că FACI ÎNTR-ADEVĂR DIFERENŢA… neacţionând ca ei.

„Toate acestea au fost deja dezvăluite! gândi el, oraşul lui Canetti duhnea tot a gunoi înainte cu vreo şapte ani de război, oraşul meu e-oraşul prafului… repetiţie cu variaţie, ar spune Linda Hutcheon despre adaptări… orice teorie este minimalistă prin scop, degeaba oraşu-i liniştit acum, eu ştiu, se va trezi şi din praf, s-ar tot trezi să fie prezente mai toate personajele, şi nu rând pe rând, ci deodată, să se-ncâlcească-n litere reciproc, de n-ar avea o mână ordonatoare… şi pe mine cine m-a numit aşa? De ce mă cheamă Elias?? Ce încercaţi voi aici e-un fals! Un fals în acte! Eu sunt Henry! Henry Miller, cel ce pictează distrat ororile şi mizeria omenirii… asta înseamnă că mi-am tras-o cu Anais Nin… haha!” Aşa gândea în timp ce parcurgea oraşul, uimit de liniştea de canal a prafului inspirat, uimit de tactica seacă – dar efectivă imediat – , de asfixierea în plină stradă.

- Nu te cheamă gândurile? îl privi o întrebare; el o luă, o întoarse pe toate părţile, îi căută ceva ascuns, nu găsi şi o fixă suspicios. Brusc, se afla undeva înainte, într-un cu totul alt peisaj, în alte redute, privindu-şi prietenul mort de beat, privindu-se în prieten, văzându-şi greşelile, dar nu rezolvarea… „Deseori e bine să ne limităm, ca să nu ne distrugem prea des” îi întoarse întrebării salutul, apoi îşi privi propriul răspuns cu scepticism: „Nimeni nu ne opreşte din a face ceva ce nu ne dorim. Ne dorim prea multe deodată şi-alegem calea cea mai simplă – iluzia cea mai confortabilă to live in. Eu, Henry Miller Fuentes Canetti Marquez Rebreanu Eco Llosa, eu, Albert Camus Călinescu Baricco Sartori al III-lea, eu şi alţii şi numele mamelor noastre, literatura s-a-ntrupat şi m-a născut: eu, Elias. Tatăl meu… tatăl meu e scrisul ăsta, mereu cu un braţ pe umăr, cu unele lecţii de dat şi de-nvăţat, scrisul ăsta îmi intră sub piele pe măsură ce-l înghit, unii sunt mai nesătui de fel… deci scrisul se înghite şi se dă, nu se borăşte mai departe; unii borăsc texte, alţii – filme, muzică, piese; şi unii, şi alţii – pe ei… asta nu înseamnă că eu gândesc chestii de dat afară; eu observ. Dar, bine-nţeles, cumva, prin observaţie şi, mai apoi, prin notare, eu deformez realitatea; realitatea încape exact în cuvintele mele. „A agresa” nu este parte din vocabularul meu. „A ucide”, nici el. Nici a fi „rău”, „rău-intenţionat”, „de rea-credinţă”. Pur şi simplu de unele cuvinte nu avem nevoie, decât zilnic. E bine să facem diferenţa între două necunoscute…”

- Şi tu chiar ai de gând să scrii despre asta? închipuitul superior Gâscă dădea din cioc în loc să bată din aripi, epoleţii străluceau a rutină.

- Nu despre; asta.

Elias se credea pe cai mari şi dădea bice. Superiorul Gâscă mai măcăi ceva şi-şi luă zborul spre centrul de comandă; elitul îşi urmări ţelul până aproape de graniţă, unde fu împuşcat. În picior, dar la lume se dădea că e mort. Dintr-o dată, eroul prinse viaţă în minţile lor posace şi mulţimile începură să murmure, apoi să sacadeze, apoi să strige şi, în final, să arunce coctailuri molotov în speranţa că va învia.

Elias le arunca câte-un zâmbet legat cu o sfoară, îi considera pe toţi pierduţi, cu el însuşi în frunte. „Halal profet”, gândi la un moment dat şi verifică ceasul, să nu fie responsabil de coordonatele temporale, apoi verifică  la ecograf distanţa  dintre limbile lui: „la 60 de grade mori de cald, nu contează emisfera”. Concluzionă că ceasul e instrumentul perfect pentru transmiterea unui flux continuu de paranoia, îşi desfăcu mecanismul de pe mână şi-l ascunse-n buzunar. „Niciodată nu ştii când ai nevoie de ea. Sau dac-ai chiar avut, vorbesc bine-nţeles dosarele altora despre asta, medicii pe care i-am pictat în Primăvara neagră au tot arsenalul pregătit, ies la plimbare vânătoare cu ramele ochelarilor întinse la maximum, cu degetul pe ele cum că şi-i potrivesc pe nas dar tu ştii, tu ştii că acolo e un trăgaci, că ei sunt tot timpul în stare să te transforme în scrum, bucură-te dacă din întâmplare ajungi pe la spitalul de nebuni, dosarele ei le scriu, înţelepţii de nebuni care ştiu cel mai bine locul perfect, locul cel mai confortabil de unde să conducă lumea…” Îşi privea piciorul şi gândea „car-casă… degeaba ne tot chinuim să dăm ceva lumii, să dăm ceva afară, tot în noi ajunge şi ne întrebăm ca viţeii la poarta nouă ce naiba e, nu recunoaştem ce-am dat, subapreciem efortul celorlalţi fiindcă, vezi Doamne, uite ce de avem noi de înfruntat… unele gânduri şi întrebări ar trebui cenzurate, concediate din oficiu, nimeni nu se gândeşte să le găsească răspuns pe măsura indignării la care instigă, se merită să ignorăm… Rene Guenon: Sfârşitul lumii nu e şi nu poate fi altceva decât sfârşitul unei iluzii… von Trier şi-a cam greşit Apocalipsa, a numit-o melancolie; şi ce de-a mai fost aplaudat… eu ce-aş face cu aplauzele alea? …le-aş face scrum” – fără să recunoască, Elias se afla într-o pasă proastă, se trezi râzând de unul singur, „dar ce, voi n-aveţi guri să râdeţi?” şi hohoti mai tare, se simţea paralizat de alcool în acea stare frenetică, se opri fără a se opri şi continuă să sfârşească ceea ce nu începuse cu adevărat, deşi sângele i-o purta de sus în jos prin vene. Crezuse că s-a schimbat, se înşelase, ceilalţi nu îl lăsau decât să se-amăgească zâmbindu-i ori lovindu-l până la reacţia mult aşteptată: delirul; datul mai departe.

I.3.

Trăia un „NU” de zile mari, schiţat prin afirmaţii absolute. Camera în care se afla era cât o cutie de chibrituri, el privea spre sclipirea viitoare a catranelor prezente. „Lemnul sunt eu”, gândi, „lemnul ce dăinuie nepăsător… de-aş fi nepăsător, n-aş mai înregistra toate aceste expresii, toate corupte, toate compromise, toate obligat-obligante, fără subiect, necunoscutul obiect ce îndrăzneşte să facă umbră blagoslovind lumina; pământul… pământul meu drag, în care toate păcatele visează un an mai bun…”

Camera prinse viaţă în ochii lui, încerca să focalizeze propria retină, „dacă prind un pic şi dincoace de ea e excelent, pot să dizolv concentratul, nu, nu de la chiuvetă, totuşi, apa trebuie fiartă, apoi nişte picături pentru limpezire, fundul oalei să fie cât mai expus”, dar nu reuşea, era ca şi cum încerca să-şi transforme propriul unghi, propria perspectivă într-un fish-eye, scaunele se simţeau ca la coridă, urlau să se întâmple ceva, masa le susţinea, sertarele scârţâiau a evadare, nu voiau să fie prinse în schimbul de replici acide, preferau aşa-zisa siguranţă a tranşeelor, „nimeni nu se mai gândeşte la tranşee, au numai circuite în cap, tranşeea face un scurt imediat în orice sistem, de-a lungul ori de-a latul, pe diagonală, juxtapusă, cu gramatica poţi câştiga un război, gargara face ravagii”, se uita la oglindă ca la o umbră, iar umbra îi ducea mâna la gură

a înghiţi şi a tăcea.

Parte din ce făcea de unul singur ajungea să se ia la trântă cu parte din ce făcea alături de alţii; parte din ce făcea pentru ei contrazicea flagrant parte din ce le făcea împotrivă. Îl potrivea pe Chopin cu acordurile maşinii de spălat şi cuvintele curgeau conform programului setat, centrifuga le clătea de greşeli, de detergentul şi balsamul puse în cantităţi exagerate; totul în apă, în binecuvântarea unui izvor. Pământul, efervescent, inunda aşteptările celor decişi, umplea văzduhul cu morminte de regi şi regine, de cai, de nebuni, de redute pierdute de pioni, de pionieri ai zborului cosmic, ai subconştientei continue apăsări: pe buton, pe trăgaci, pe suflet, „ne uneşte frica, prăpădiţii de noi, în locul încrederii, război după război… şi orbirea!”, obiectivul, detaşabil, oferea o mostră de perspectivă duală, din interior multiplica distanţa focală până la limita detaliilor, din exterior rezuma totul la planul general, interiorul, o simplă cameră deformată, exteriorul, obscurul ei, sferic ori spiralat, „în limita bunului-simţ universu-i fluid, ne trece prin vene…” şi privea scrisul, apoi mâinile, apoi sfârşitul absent din oficiu, „încă una şi-i scădem nota la purtare”, gândea, „nu mai poate lua premiul întâi”, iar sfârşitul tăcea în răbdare, la tot pasul în aşteptarea lui.

„Pescăruşi… ca în Faleze de nisip”, ochii lui scrutau pădurea, deşi aceasta devenise demult oraş, metropolă, ruine, pădure din nou, cetatea animalelor, „ce uşor le putem distruge pe toate…” un singur nume avea pe buze, al tuturor celor nenumiţi, nenumite, toate planau în aceeaşi oglindire, aceeaşi aşteptare a unui impuls, aceeaşi raportare imposibilă la infinit, tăcerea… „pe dracu’, mă uit la maimuţă de parc-ar fi meteorit, cometă ori soare te pomeneşti, în toată maica asta de univers nu putem decât să facem implozie, oare el naşte avortoni? Că dacă da, imaginaţi-vă că, de fapt, suntem o lume moartă la câteva miliarde de ani lumină distanţă de observatorii din sala „Space” de operaţie, nişte uriaşi legaţi de stele tocmai iau notiţe cu privire la eşec, de fapt nu un avorton, ci o lume care moare la naştere, la nivel  cosmic durează mai mult, tocmai ne-am născut, de vreo 4-5 miliarde de ani sau cât vreţi, şi uite că maica univers a mâncat ceva stricat înainte, nu i-a mers bine la stomac, avem malformaţii, ne-am dezvoltat cu handicap în burta ei, sau poate că nu suntem decât mâncare tocmai digerată, în chiar acest moment se extrage seva din noi, suntem gustoşi probabil, poate că nuclearele noastre sunt simple jucării, imediat vom fi dejecţii cosmice, unii se vor uita la noi cu binocosmoclul, alţii vor lua mostre şi ne vor pune la microcosmosscop, vor vedea bacteriile, mama lor de bacterii, cele mai rezistente…” Elias privea ziua de ieri, îi căuta marginile, capătul şi începutul, începutul şi capătul, se interoga asupra poziţionării proprii fără să facă vreun pas, apoi îl făcu, „ideea e de fapt cum ne privim: la început ori la capăt? Sau veşnic la mijloc? Ce naiba tot aşteptăm? Cărţile astea, mama lor de cărţi, o carte nu e as în mânecă decât în faţa celor necitiţi, că universul face caca pe cărţile noastre, iar prădătorii sunt nevăzuţi la o primă privire, citire, reacţie, ca-ca pe noi, asta face universul”, se holba la propriile mâini, se holba nevenindu-i să creadă, gest reflex privi peste umăr, toate erau statice, singura mişcare era a lui, „eu nu-s un căcat, bă fraiere! M-auzi, universule? Ce nesimţit…”

„Unii oameni mor mai devreme, alţii mai târziu; unii plâng mai devreme, alţii mai târziu, vorbim peste câţiva ani cu stafiile lor, să aflăm dacă nu cumva trebuie să plătească ele inundaţia” – personajele vâjâiau în jurul haosului, un fel de centură de meteoriţi în ochii lui, nu reuşea să facă diferenţa între ce năştea el şi ce i se dădea, ce era al altora,  nu mai cataloga, nu mai făcea faţă la atâtea măşti, uita să respire şi toate îl loveau simultan de trezire, o clipită şi masca e alta, s-au băgat cu de-a sila şi nu mai poate scăpa de ele, fiecare reacţionează la cuvinte-cheie mentale, „pauză! Lighioane afurisite, creatorii…”, sensul era deja schimbat, oglinda credea că e unic, o uşă deschisă din şapte şi Elias privea privirile maselor de carne în tigăi, nimerise o bucătărie ambulantă şi camioneta demară prin surprindere, deja pe jos cu o tigaie în cap, ţinea o halcă în mână rezemat de portieră, „să mă vadă toţi nebunii aşa, ar zice că nu-i adevărat, nebunii au câteva simţuri aparte despre care ne place să bolborosim, pe unii îi ridicăm în slăvi, pe alţii îi condamnăm şi tot aşa…” camioneta coti brusc şi halca era sugrumată în mână, în timp ce urechea-i era strivită între tablă şi cap, pe şofer îl durea-n dos de bucătărie, Iepuraş, zis „Bunny”, pe la vreo 23 de comise, elicopter privat dar modest, Elias îl cunoştea, ştia că n-o să-l bage-n vreo prăpastie şi se supără automat pe maşină, lovind-o cu halca de carne:

- Ce mă’ta nu-ţi convine, tablă? Ia zi! Ce?

Şi tabla o coti brusc peste faţa lui, Iepuraş dădu drumul la sirenă şi nu se mai auzi căderea, „halca mă’ti” gândi şi:

- Iepuraş! Iepuraş!!

Personajul nu răspundea la comenzi, Elias forţă portiera şi sări. „Ca la balamuc…” îşi simţea capul un munte şi nu recunoştea nimic, „dai volumul mai încet şi vocile se răresc, se clarifică, auzi 3-4 din 10-12, începe noua piesă, alt ritm, mai alert, vocile pe măsură, sirena din stradă produce automat ridicarea tonului, voci feminine, râsete, voie bună, ideea îşi făcu apariţia şi-i aruncă în faţă „facem pariu că nu vine nimeni? Da, exceptându-l pe cel care tocmai a făcut-o, care e prezent de complezenţă şi dispare asigurând ochii şi urechile că pot fi mai mult decât sunt… vezi tu, impulsul se lasă aşteptat, apoi devine ridicol, cade în derizoriu, parte comportamentală cotidiană, gânduri cu care să ştergi putina, ignoranţa bate impulsul şi săptămâna trece ca şi anul, anul ca ziua, clipa ca visul din care tocmai te-ai trezit, năuc, bulversat, aşa ceva nu se poate să fi visat eu! ba da, exact tu, exact fără marjă de eroare, absolutul, perfecţiunea exactităţii… ficţiune, nimeni nu e-n stare de aşa ceva, nici măcar universul… pardon, nu universul pe care cică-l cunoaştem, nu universul încadrat în limitele minţilor noastre, omu-i un simplu mijloc pentru un mecanism imposibil de încadrat, definit, formulat de-o simplă voce, teorie umană… când vom descoperi şi pătrunde conştiinţa termitelor, dacă o au, dacă putem, ne vom pătrunde tot pe noi, puţin, puţin de tot, mai mult…” Colonelul Gâscă făcea gât în faţa comandamentului, superiorii îi aprobau din colţul gurii pederostenia, se vedea că o repetase în oglindă de zeci de ori până la deadline, sfârşitul îi privea din gura lui, printre dinţi, îşi făcea simţită prezenţa odată cu resturile de mâncare scuipate la răstimpuri spre deliciul celor prezenţi, e unul de-ai noştri! apreciau roboţii, îi mai punem nişte vaselină şi-i dăm drumul, ca uns, lumea e la picioarele noastre! gândeau orbii şi corbii care încă nu ştiau să zboare, să presimtă duhoarea viitoarelor

hoituri.

„Ştii care e faza cu noi, ăştia din sistem?”, colonelul Gâscă se umfla în pene în faţa pufului de boboc, „noi ăştia din sistem nu ne prea futem şi îl avem pe Freud pe post de dumnezeu, , aşa că trebuie să defulăm, noi, prin toate cuvintele pe care le rostim, prin toate formulările cu care împroşcăm în stânga şi-n dreapta, prin toate instigările la răzmeriţă, prin toate chemările la arme, prin toate zilele noastre precomandate nu facem decât să ne terminăm, să ne dăm drumul pe ochii, pe gura, în urechile şi sufletele celorlalţi, asta facem noi cel mai bine, spermăm cum putem existenţa aproapelui, îi futem viaţa, asta e regula, să fuţi viaţa celuilalt, ca să-i intre bine-n cap valoarea ei, cel mult un scuipat dacă nu ştie poezia”, colonelul Gâscă se îneca în propria vomă, bobocul, speriat, îl trăgea cu ciocul de-o pană, găinile erau foarte atente la detalii, nu erau sigure dacă era vorba de vreun curent cubist ori de o calamitate postmodernistă, cotcodăceau în peisaj,  în timp ce colonelul Gâscă îşi vărsa limbricii inundând planurile, armate întregi de limbrici cucereau fundalul, găinile, vesele, lacome, îi ciuguleau ca pe râme, toată ograda, întreg tabloul, universul fremăta prin ciocurile lor, prin hălcile de limbrici cu care se hrăneau în timp ce la etaj se adunau ereţii, ereţii-pereţii şi tabloul se trezi că nu e singur, galeria colcăia de altele de-un neam cu el, peste tot ecosisteme cu stomac tare, un tablou încerca să înţepe un altul cu semnele şi semnificaţiile pe care le punea în discuţie, la bătaie, fiecare ţeapăn, ca la raport, galeria – păpuşarul lor, le ţinea coaiele suspendate-ntr-o aţă, tablourile urlau, punctele de suspensie se lăsau aşteptate, odihna, muzica bună, sarea-n bucate, ideea de frate cu frate, Aproape, ce cuvânt frumos! gândea bobocul cu puful sărit, colonelul Gâscă erupea limbrici încolăcindu-se ca un furtun cu apă, găinile erau deja demult mâncate de limbrici, precum ereţii de la etaj, Elias imagina universul propriu şi se mira mai apoi de cuvinte, întrebându-se dacă să le asimileze ori ba…

„Dacă mă întrebi cât, ia minimum şi-nmulţeşte cu doi, ia maximum şi împarte, diferenţa presupune cel puţin două posibilităţi… noi şi stelele, ce ne mai place să le pavăm de import, le dăm nume româneşti, cum altfel, americanii cu-ale lor, polonezii – cu-ale lor şi-ale americanilor… ce idee, să pavezi stele cu nume; alţii încearcă să le populeze planetele… veniţi, steluţelor, şi eu vă pot ştampila, semna, vă dau dacă vreţi şi manual de întrebuinţare, s-aveţi o steluţă de soi, să câştigaţi cu pedigree-ul ei concurs după concurs printre comete, o liniuţă prin Calea Lactee careva? Dac-aş fi Dumnezeu-martor la aşa ceva, m-aş juca pinball”, Elias asculta ploaia curgând prin pereţi, Beethoven o ignora total, papucii strânşi ca la adunare în faţa cuierului comentau ofensaţi privind comutatorul cocoţat pe perete, dădeau vina pe el pentru ploaie, comutatorul, papucii, toate îl priveau brusc, prin surprindere, aşteptând o atingere pentru a-şi demonstra existenţa, Elias le stima ca atare, „omul-uşă, omul-papuc, omul-comutator, omul-ploaie, omul-revistă, omul-scrumieră, omul-cafea, omul-balaur, omul-hârtie, omul-bancnotă, omul-monedă, omul-tablou, omul-şurubelniţă, omul-cui, omul-borcan, omul-closet, omul-chiuvetă, omul-şampon, omul-şampanie, omul-gaura cheii, omul-ochi, omul-gură, omul-copac, omul-scorbură, omul-arici, omul-ac, omul-aţă, omul-liană, omul-perdea, omul-fereastră, omul-stâlp, omul-ecou… om cu grămada! Îi pun pe hârtie şi mă duc cu ei la târg, poate îmi dă cineva pupăza la schimb”, se distra pe marginea personajelor inventate de alţii, cafeaua râdea răcindu-se, oglinda era în corzi cu fotoliul, corzile se împleteau în voce, vocea vorbea despre alte tărâmuri, tărâmurile nu încetau să apară, dădeau la iveală întreaga lor grozăvie, Elias zbura, plana deasupra oraşului cu privirile pierdute în ceilalţi, nu contenea să-i numească, era obsedat de ei, manifestaţii, proteste anti-corporatiste, „precum grevele în veacul trecut… refuz, le dau titlurile dacă vor, bibliografia, să citească, să-şi citească singuri sfârşitul”, Elias se simţea nepregătit, cochiliile râdeau, uscate, pe plajă, de soare, în aşteptarea următorului val, oceanu-şi spăla dinţii cu ele, spre strălucirea perlelor, copiii mureau

de râs şi ei, dădeau târcoale abisului, la suprafaţă totul era o joacă, „o joacă cu focul, o plutire, dar asta nu înseamnă că feţele noastre sunt o iluzie, ele fac parte din corp, din ceva mai mare, care doare dacă îl înţepi sau tai sau arzi, deci e vorba despre măşti, nu? Te joci cu focul când pui masca, te joci cu focul când o iei, interfaţa, filtrul, punctul vamal, suntem cu toţii vameşi, asta vor să insinueze ăia care susţin că tot timpul purtăm măşti, verificarea identităţii, aşa-i că şi buletinu-i o mască? Aşa-i şi le lăsăm pe toate să treacă prin faţa ochilor noştri, odată verificate, odată confirmată prezenţa lor, măştile prezente să ridice o mână, ceilalţi să plece… responsabilitatea nu revine măştilor, ci purtătorilor; aveţi grijă ce măşti vă alegeţi, s-ar putea să daţi peste câte una mai buclucaşă, eu zic că nu vi se potriveşte”, Elias privea stelele-n ochi şi se-ntreba cui adresase asemenea gânduri, vorbe, colaj, „ce-i cu toate astea aici? Ce-nseamnă? Ce naiba înseamnă? De unde până când? …mofturi!”, Elias râdea de cochiliile uscate, „pe trepte, aşa ne înălţăm, pas cu pas, pe măsură ce învăţăm măsura nimicniciei noastre… un om care-şi dă viaţa pentru un altul merită să trăiască, să salveze mai mulţi”, orice cunoaştere e păcătoasă citea murdăria din tren.

I.4.

Oraşul prafului; Elias îl respira nevenindu-i să creadă, existenţa lui parcurgea clipele în imperiul, în dictatura prafului, oamenii tăceau, îl înghiţeau fără cârteală, pe stradă, în autobus, îi privea în fundal, apoi focaliza prim-planul, praful care dansa, paful care atât de insidios îl îneca, nu avea voie să vorbească, ce ar fi avut de spus? „Bă, voi sunteţi proşti? Niciunul, dar nici măcar unul care să fie contrariat, care să reclame, care să nu vadă în această teroare a prafului normalitatea? Vă place să vă vedeţi copiii înghiţindu-l? Vă mai uitaţi la voi, în oglindă, când ajungeţi acasă? Vă place praful pe voi?” tuşea sec şi căuta o altă mască decât propria-i indignare saturată, una care să-l ajute, una care să nu-i bage praful pe gât, „aici bag praf în timp ce toţi ceilalţi îmi tac, dincolo trebuie să-i înghit pe ei în timp ce-mi vorbesc, până la urmă praful poate că nu-i atât de toxic, poate că ar trebui să duc şi dincolo un pumn, să le dau să guste din mână, să le torn praf pe gât, să le zic Sănătate!, să mai tacă şi ireversibilul două-trei clipe, să-mi suflec mânecile niţel, să fac curat… Alias!” se minuna în faţa subitului, se minuna că-l găsise pentru un moment în sinele lui, „oare aşa am să-i provoc? Oare au să înţeleagă mai mult? Mai mult decât pot eu să trăiesc? Câh, peste o sută-două de ani se vor mai fi încă certând asupra detaliilor cromatice, ar putea să mă-nţeleagă, dar nu poţi să-i pac-pac pe toţi cei ce-şi cresc copiii-n prostie, ignoranţă, abuz, or să mai fie şi atunci… oraşul prafului e un oraş oarecare, susţine o prejudecată îndelung acceptată de la sine, oferă caracterizarea multor alte oraşe, ajunge să definească regula, standardul, normalitatea şi, cum altfel, eticheta… o lume praf, o lume prăfuită, o lume în care te îneci nu fiindcă n-ai şti să înoţi, ci fiindcă nu ştii în ce, insidios, pe sub piele, toate circuitele, sistemele sunt încetinite în timp real, praful opreşte totul, subjugă, from dust to dust… haha, praful nu-mi opreşte mintea! Bine-nţeles, sunt în ascunzătoare, l-am făcut pierdut în propriu-i oraş, n-are decât să citească adresa… o lume praf pe care o ascund dup-o perdea, adică nu pe ea, adică de ea, adică mă, adicăăăăăă dacă dai boxele destul de tare, poţi să faci praful să palpite, de ce nu, îl luăm pe vecinul deranjat îl ducem în beci acolo să-l găsească ceilalţi cu gâtul tăiat înainte să cheme cineva ceva pentru deranj, adică dintr-ăştia chiar există, nu? Chiar există tâmpiţi care ar ucide pentru deranj, nu? Primii pe listă”, Alias gândea cu mintea celuilalt toate conexiunile, se asigura că sunt reglate, urmărea câteva clipe pierdute în înregistrări şi le ştergea automat, „dau chiar Format, dacă-i nevoie, să fiu eu cel dintâi ce strigă S-o luăm de la zero!!!, ce de cretini, nu-i ucid, îi las să fie cretini, nu mă ating de cretinitatea lor, o subjug, îi reduc la tăcere, m-auziţi, cretinilor? Gura! Că vă fac maţe-fripte imediat, bucuraţi-vă că nu trăiţi acu’ juma’ de veac, noi la răchite le spunem raketi, să vă prind pe vreunul cu înscrisuri dintr-astea sub fustă, că nu ştiu ce vă fac! Ba ştiu! V-omor!”, noua formă se arăta numai bună de umplut, aşa că Alias, după câteva clipe pierdute în înregistrări, o şterse automat.