Hai, Doamne, să ne mai plimbăm puțin… 27/06/2011
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), (De)formare profesională, Cică., Cuvintele altora, De-ale viitorului, Pentru cei cu poftă de lectură, Photo.1 comment so far
01.05.2011
Fotografia
Privirea mea cu patru colțuri
Privirea mea din iglu
Privirea filtrată, blocată într-un instantaneu
O mască menită să destăinuie alte măști, privirea mea…
13.05.2011
Elias Canetti, „Jocul privirilor” (…luată din L’Atelier Cafe la preţ de alte două cărţi)
(prefaţă de Wolfgang Gable)
p.6:
Punctul de atracţie pentru cititor al unor astfel de autobiografii constă – conform unui om „de seamă” (Goethe) – tocmai în unicitatea şi individualitatea modului de prezentare, care nu vrea, în nici un caz, să cuprindă totul, ci caută sfat în trecut, pentru a putea stăpâni mai bine viitorul.
p.7:
Stima faţă de oameni începe prin a nu le ignora cuvintele. (Arta de a auzi, „Facla în ureche”)
p.8:
(„Inima ascunsă a ceasului”) În povestea vieţii mele nu este vorba despre mine.
p.13:
Împrumutasem de la protagonistul romanului ceva atât de covârşitor, încât, cu toată deosebirea dintre noi, nu-l puteam lăsa teafăr şi nepedepsit, nici chiar după ce acesta îşi îndeplinise misiunea.
p.14:
O nota, în cea mai mare grabă, cu litere uriaşe, ca nişte mâzgălituri pe pereţii unui nou Pompei. Era ca o pregătire pentru o erupţie vulcanică sau un cutremur: observi că se apropie, că nu-i poate sta nimic în cale şi relevi ce s-a întâmplat anterior, ce-au făcut oamenii înainte, despărţiţi prin împrejurări şi treburi zilnice, fără să presimtă nimic din apropierea soartei, inhalând atmosfera sufocării cu respiraţia lor cotidiană şi respirând tocmai de aceea, puţin mai îndărătnic şi mai alert, înainte de producerea inexorabilului.
[...] Scenă după scenă, erau multe, scrise ca în galop, într-o grabă obsedantă, fiecare ducea la pieire şi imediat după asta începea una nouă, care se petrecea printre alţi oameni, neavând comun cu cea anterioară decât binemeritatul sfârşit în care se contopeau. Era ca o răfuială neselectivă ce cuprindea totul şi, cel mai grav, era pedepsit cel ce se pretindea a fi mai mult decât toţi. Căci, vrând s-o înlăture, tocmai el o provoca. El a fost cel care a intuit răceala acestor oameni. Trecea pe lângă ei, îi privea şi apoi le întorcea spatele, le auzea glasul, care-i persista în urechi, îl transmitea altora, la fel de insensibili şi, când părea că-i plesneşte capul de atâtea voci ale egoismului, le consemna forţat pe cele mai stridente.
p.16:
Printre lucrurile cele mai importante care se pregătesc într-un om se numără şi întâlnirile amânate la nesfârşit. Indiferent dacă este vorba de locuri şi oameni, de tablouri sau cărţi.
p.26: (despre Broch)
[...] Nu s-ar fi menajat, înclina să se acuze, nici vorbă de automulţumire, părea nesigur, dar era, cred eu, o nesiguranţă dobândită.
(despre felul în care crea Broch atmosfera în literatură)
O admiram cum admiram tot ce-mi era refuzat. Nu mă abătea de la planurile mele, dar era minunat să constaţi că există cu totul altceva, care-şi avea propria valabilitate, eliberându-te de tine însuţi în timpul lecturii. Asemenea prefaceri de lectură sunt indispensabile pentru un scriitor. El se regăseşte cu adevărat doar atunci când a fost îndepărtat cu putere de alţii.
p. 26-27:
Pentru graba drumurilor lui Broch aveam pe atunci o explicaţie aproape mitică: el, pasărea cea mare, n-a depăşit niciodată faptul că-i fuseseră tăiate aripile. Nu se mai înălţa dincolo de acea atmosferă ce se întinde deasupra tuturor oamenilor. Dar, în locul ei, îşi asigura posibilitatea de a respira printre oameni. Alţi scriitori colecţionau oameni, el colecţiona aerul respiraţiei din jurul lor, pe care îi avuseseră în plămâni şi pe care îl expiraseră. Din acest aer păstrat trăgea el concluzii asupra naturii lor, el caracteriza oamenii prin propria lor respiraţie. Asta mi s-a părut ceva complet nou, ceva ce nu întâlnisem niciodată. Ştiam că există scriitori conduşi de vizual şi alţii de acustic. Că ar putea exista unul care ar putea fi caracterizat după felul respiraţiei sale, la asta nu m-aş fi gândit niciodată până atunci.
[...] Dincolo de bine şi rău nu exista pentru el nimic şi faptul că adera de îndată la o atitudine responsabilă şi nu se ruşina de ea m-a câştigat de partea lui. Ea se trăda şi în discreţia verdictelor sale, în ceea ce am numit deja de la început „reţinerea” sa.
22.05.2011
Dacă mi-aș scrie jurnalul pe felicitări, așa cum am început azi-noapte, nimeni nu ar înțelege nimic, nimeni nu ar vedea adevărata lor valoare, de manuscris, nimeni n-ar avea grijă să le împărtășească celorlalți, mi-aş vinde scrisul zilelor cu patru lei bucata, fără să mai cotizez la fondul de pensii, fără să-mi pese, fără să mă mai pot uita, fără să mai pot schimba
scrisul de ieri, total expus, o ciornă fragmentată, în ochii lor: doar eu
în cuvinte, nu în carne şi oase… carnea şi oasele s-au dus
un rând mai jos ori mai sus
(Duc o viaţă boemă, spun unii…)
23.05.2011
Nu pot fără intercalări
mă trezesc cu Matei cotrobăindu-mi prin cameră şi puşc de dimineaţă
repetaţi-mi cât de înţelegător trebuie să fiu, câtă răbdare să am
cred că urmează o porţiune de infern
şi îmi încep ziua prost
…să mă întorc la Nora, să mai stau puţin cufundat
în gânduri derizorii…
Îţi sparg faţa te sugrum te las fără picioare te dau de mâncare la păsări cu hoitul în vânt mă piş pe ochii-ţi scoşi din orbite
bate în lemn şi nu gândi aşa
întoarce foaia în gând cu un rând
iar dacă ploaia nu se-opreşte, ascult-o puţin
ca să vezi, e soare-afară
iar păsărelele lui Eminescu ciripesc a primăvară mai
şi toate blablaurile lumii pe tema asta
25.05.2011
Ce aştept de la oameni?
26.05.2011
Să nu lase mizerie-n urma lor, în casa mea…
Fără vise, ori poate nu mi le-amintesc
oricine-mi poate spune ce delir/destin ar trebui să împlinesc, privesc
clipele zâmbind în timp ce trec odată cu oamenii, cu sufletul, cu tot neînţelesul
pe care calc încercând să fac
ceva, altceva, altcineva, altundeva, altcândva…
Am mâncat ceva ieri? Dar azi, voi mânca? Cum se face, mamă? Cum se face că, la 27 de ani, tot la voi văd întoarcerea? De ce mă dezamăgesc oamenii? Ce aştept de la ei? Ce nu e bine cu mine? …nu mai am mult, asta o simt deja de vreo două luni… mai contează cum se va sfârşi? Am fost şi eu pe-aici, am salutat câţiva, trebuie să plec. Mai mult de-atât acum nu ştiu.
Sunt aici – le spuneam, le strigam, înainte, tuturor, sunt aici pentru voi… nu mai sunt, n-aveţi nevoie să fiu, prea ocupaţi oricum, v-aş fi încurcat la fiecare pas
cu mâinile, cu vorbele, cu privirea
…de ce mă sună? De ce să ne-ntâlnim? Cât de indiferent trebuie să fiu ca să nu-mi pese de toate rupturile astea? …un hiatus continuu între mine şi ei, mamă; eu sunt cel rupt de realitate? Şi cum mă leg înapoi? De ce aş face-o?
…îmi murdăresc foile cu lacrimi
şi nu le văd menirea
[...]
Prietenul meu, stiloul, aerul, prietenul meu fidel care mă duce mai departe, într-o carte, într-o mie de ochi şi de gânduri străine; străin de gânduri, prietenul meu le scrie pe toate aşa cum vin şi se duc, le-aşterne, le face covor, pavaj, să nu uit cum am ajuns
de la un semn de întrebare la celălalt.
Nu mai caut nimic, îmi e de ajuns prietenul meu, stiloul, cu toată lumea pe care e în stare s-o nască.
Uneori ajung să gândesc că
un om poate să-nsemne la fel de mult precum o virgulă
pusă aparent la întâmplare, din greşeală, în calea privirilor ce o parcurg
indiferente.
Un om, o virgulă
doi oameni, două puncte
al treilea – linia care-i leagă pe cei doi
viaţa lor
cuvintele din urma lor
faptele
gândurile
…semnul întrebării e rezervat conştiinţei
semnul exclamării – tiranilor, lumii întregi
toate-mi sunt la îndemână, iar eu se pare că am ales deja
alt ce va…
Un cuvânt, un om lipsă
două cuvinte, sărăcia unora
o propoziţie, o stare de fapt
o frază, detalierea stării de fapt
în faţa morţii: de ce să nu mă joc?
…moartea? Fiţi atenţi: MOARTEA haha
[...]
Hai, Doamne, să ne mai plimbăm puţin
prin visele copiilor de mâine
27.05.2011
M-am trezit beat
bine-nţeles că n-am băut în vis, ci pe margini
spatele, care mă doare, e tot o margine
pot spune că sunt un marginal
societatea mă ajută întru asta
nu are rost să mai scriu
Stau distrat pe-o bancă
undeva-ntr-un parc
şi o fată trece
…absentez. Pe larg
…ce-ar fi să fiu rău?
În prima zi a „Zilelor Clujului”, nouăzeci la sută din oamenii întrebaţi au refuzat SĂ SE UITE la felicitări
români
lasă că străinii au făcut cât alţi nouăzeci la sută…
Să vă vedeţi grimasele prin ochii mei
să vă vedeţi răspunsul înainte să-l daţi
să vă vedeţi culorile, sprâncenele, umbrele pe nas
să vă vedeţi amărăciunea refuzului pe faţă
să vă vedeţi… ce glumă proastă
de citit, m-ar citi doar ăia zece la sută
aşa că pălăria jos pentru ei.
28.05.2011
Mereu sunt pus pe fapte mari
cu viciul în mână… orice om e o cameră obscură, mai mult sau mai puţin conştientă de sine… unele camere obscure ştiu să-i vadă doar pe ceilalţi, unele nu văd decât oglinda, se bucură că o au fără a privi atent imaginea
lumea în general e formată din oglinzi pe două picioare
se tot reflectă-n sinea ei, indignată de te miri ce
de pe margine…
_______________
La sfârşitul acestei poveşti, vei găsi trei pagini albe… ca să înţelegi cât de curat poate fi un suflet
plutindu-ţi în priviri
29.05.2011
Elias Canetti, „Jocul privirilor”
p.51:
Merită osteneala de a remarca momentul în care avea loc acest simpozion de muzică modernă. Era la câteva săptămâni după arderea cărţilor în Germania. De o jumătate de an, la putere se afla omul cu numele de nepronunţat.
p.56:
[...] Simţeai îndată acest lucru, dar cine ar fi avut forţa şi înţelepciunea să-l recunoască? Cum să înţelegi această enormitate: că ochii sunt mai încăpători decât persoana căreia îi aparţin? În adâncimea lor încape tot ce-ai gândit vreodată şi acum, pentru că ţi se oferă spaţiul propice, toate se vor a fi spuse.
02.06.2011
p.95:
Era o perioadă în care se petreceau destule, dar mai ales era acel ceva în care presimţeai câte se vor întâmpla în viitor. Erai cu atât mai nefericit din cauza evenimentelor din Austria timpului, cu cât deveneai mai conştient de gravitatea evenimentelor din ţara vecină, vorbitoare a aceleiaşi limbi. Catastrofa plutea în aer. Izbucnirea ei se amâna, contrar aşteptărilor, de la an la an.
[...] În faţa lucrurilor care se prevesteau nimeni nu avea dreptul să se considere privilegiat, nu era pericolul său, era al tuturor.
p.102:
Se purta asemenea celui mai obiectiv dintre toţi oamenii, dar nu pentru că lucrurile i-ar fi fost importante, ci pentru că nu voia nimic pentru sine. Mulţi ştiu ce este altruismul şi pe mulţi egoismul pe care-l văd în jurul lor îi scârbeşte atât de mult, încât încearcă să se elibereze de el, dar în anii aceia vienezi n-am cunoscut decât un singur om, anume pe el, care să fie lipsit complet de egoism. Nici mai târziu n-am mai întâlnit vreunul ca el. Căci în acel timp, când înţelepciunile orientale găseau nenumăraţi adepţi, când renunţarea la cele lumeşti devenea un fenomen de masă, era vorba întotdeauna şi de o duşmănie împotriva sufletului aşa cum se dezvoltase el în culturile europene. Totul era lichidat, dar mai ales ascuţimea spiritului era dezavuată; odată cu misiunea participării la lumea înconjurătoare, aşa cum era ea, te fereai şi de răspunderea pentru această lume. Nu te puteai simţi vinovat pentru lucrurile cu care nu voiai să ai de-a face. „Atâta meritaţi” devenea o atitudine larg răspândită.
[...] Infestarea psihanalitică făcuse progrese [...]
[...] Acolo unde trebuia să intervină gândirea, orăcăia un cor obraznic de broaşte.
p.103: (tot despre Sonne)
Prevedea cele mai rele întâmplări, le exprima în modul cel mai exact, dar nu se bucura când ele deveneau realitate. Răul rămânea rău pentru el, deşi avusese dreptate. Recunoştea ca nimeni altul mersul lucrurilor.
p.105-106:
Împărţirea lumii în bine şi rău exista şi pentru el; nu te lăsa niciodată în dubiu asupra unei categorii sau alteia, dându-ţi libertatea deciziei şi mai ales a reacţiei proprii. Nimic nu era atenuat sau înfrumuseţat, totul era prezentat cu o claritate pe care, uluit şi puţin ruşinat, o simţeai ca un dar, pentru care nu ţi se cerea nimic decât receptivitate.
Erai scutit de acuzaţii.
[...] Sonne ar fi luptat până la ultima suflare să nu aibă dreptate. Vedea războiul, pe care-l ura, îi vedea cursul. El ştia cum ar mai putea fi împiedicat, şi ce n-ar fi făcut să dezmintă groaznica profeţie! Când ne-am despărţit, după o prietenie de patru ani, eu plecam în Anglia, el la Ierusalim, nu ne-am scris deloc, ceea ce îmi profeţise el s-a întâmplat pas cu pas, până la cele mai mici amănunte. Sufeream de două ori de pe urma evenimentelor, deoarece trăiam ceea ce auzisem deja din gura lui. Le-am purtat atâta timp în mine şi apoi, neîndurător, au devenit realitate.
p.107:
Pe atunci se discuta că oriunde ai fi ajuns în Franţa îl vedeai pe Monsieur Laval. El era omul cel mai des întâlnit, acea faţă comună. Intrai într-un restaurant, nu erai nici pe jumătate înăuntru, cine te întâmpina? Monsieur Laval! La cafenea, plină ochi, cine îţi ceda locul? Monsieur Laval! La hotel se schimbau portarii: Monsieur Laval! Îţi însoţeai soţia la cumpărături în Rue de la Paix: cine o servea? Monsieur Laval! Se ajungea astfel la tot mai multe povestioare despre întâlniri cu Monsieur Laval. El era figura naţională, prototipul francezilor. Asta sună, după evoluţia ulterioară a lucrurilor, pe care o cunoaştem azi, mult mai sinistru, pe atunci avea ceva hazliu, subjugant nu era, în fond, teatralismul situaţiei, ci poltroneria temerară a povestitorului. Punctul culminant al chestiunii consta din repetiţie, te ciocneai mereu, în sute de forme, de acelaşi om, toţi erau el şi el era toţi, dar la nicio ciocnire nu simţeai un autentic Monsieur Laval, ci pe Zuckmayer, ca şi când ar fi fost machiat pe scenă pentru a deveni un Laval.
p.111:
[...] Anna (Mahler – nota mea) nu făcea nicio deosebire între oameni; obârşia şi starea socială nu însemnau nimic pentru ea, nu conta decât omul însuşi. Dar s-a dovedit că aceste convingeri nobile şi generoase nu erau de ajuns; pentru a şti dacă oamenii au vreo valoare trebuie nu numai să faci experienţe, ci să le şi memorezi.
p.117: (despre Musil)
[...] Sensibilitatea lui nu era nimic altceva decât apărare împotriva tulburării şi confuziei. Claritatea şi transparenţa scrisului nu este o însuşire automată care, odată cucerită, durează, ea trebuie cucerită mereu, necontenit. Cineva trebuie să aibă forţa să-şi spună: Eu nu vreau decât aşa. Şi, pentru a fi aşa, trebuie să fiu eu cel ales care nu permite să pătrundă în sine nimic care ar dăuna acestui scop. Tensiunea dintre bogăţia enormă a unei lumi asimilate deja şi tot ce-ar mai putea-o tulbura, dar care trebuie respins, este extraordinară. Decizia asupra a ceea ce trebuie respins nu poate fi luată decât de cel ce poartă în sine această lume; părerile ulterioare ale altora în legătură cu aceasta, mai ales ale acelora care nu poartă nici o lume în ei, sunt arogante şi jalnice.
E vorba de o sensibilitate împotriva hranei false, cu observaţia că şi un nume trebuie să se hrănească necontenit pentru a putea dirija corect acţiunea celui care-l poartă. Un nume care se află în creştere are propria-i hrană pe care o poate cunoaşte doar el însuşi, asupra căreia singur hotărăşte. Atâta vreme cât o operă de asemenea bogăţie este în curs de elaborare, numele sensibil este cel mai bun.
Mai târziu, când el, cel care s-a păstrat prin sensibilitatea sa şi şi-a desăvârşit opera, va fi mort, iar numele va zăcea pe toate tarabele, urât şi descompus ca un peşte împuţit, şacalii pot veni şi pot şti totul mai bine, pot inventa ulterior prescripţii pentru un comportament reglementar şi înfiera sensibilitatea ca pe o aroganţă supradimensionată – opera există, ei n-o mai pot zădărnici, iar ei, ei cu toată neruşinarea lor, se vor topi şi vor seca fără urmă.
p.118:
Existau unii care îşi băteau joc de neajutorarea lui Musil în chestiuni materiale. Broch, care-i cunoştea prea bine importanţa şi nu înclina spre maliţiozitate şi cu siguranţă era îndurător cu oamenii, mi-a spus când am adus pentru prima dată vorba despre Musil: „E un rege în împărăţia hârtiei.” Voia să spună cu asta că Musil, doar la masa de scris, aplecat asupra hârtiei, era stăpân peste oameni şi lucruri, în rest, însă, în viaţă, se afla întru totul la cheremul situaţiilor şi lucrurilor, lipsit de apărare şi încurcat, dependent de ajutorul altora. Era cunoscut faptul că Musil nu ştia să gospodărească banii, ba mai mult, că îi era greaţă să-i atingă. Nu-i plăcea să meargă singur nicăieri, aproape întotdeauna era prezentă şi soţia sa, care în tramvai cumpăra biletele iar la cafenea plătea consumaţia. Nu avea niciun ban la el. Nu l-am văzut niciodată cu o monedă sau o bancnotă în mână. Ai fi putut crede că banii erau incompatibili cu igiena lui, refuza să se gândească la ei, îl plictiseau şi incomodau. Îi convenea de minune că nevastă-sa îl ferea de bani ca de muşte. Din cauza inflaţiei îşi pierduse toată averea şi se afla într-o situaţie dificilă. Amploarea operei la care se angajase contrasta flagrant cu mijloacele disponibile pentru realizarea ei.
04-05.06.2011
p.121:
Se străduiau rând pe rând să-mi demonstreze refuzul lor, deoarece printre ei se aflau multe nume vestite; tot acest demers avea ceva de proces public. Fiecare ţinea să arate că fusese prezent, iar lucrul acesta, odată stabilit şi irevocabil, fiecare căuta să-şi formuleze nu-ul său propriu şi indubitabil. Sala fusese plină, s-ar mai putea aminti multe nume, dacă aş şti că mai trăieşte vreunul, l-aş aminti chiar numai pentru a-l spăla de ruşinea aprobării pripite. [...] Şi apoi mi-a fost dat să aud singura afirmaţie pozitivă din întreaga seară: „Îmi aminteşte de Goya”, spuse graficianul. Dar această consolare, pe care o citez numai de dragul dreptăţii, n-ar fi fost deloc necesară, căci eu nu eram distrus în nici un caz, nu eram nici măcar doborât. Eram copleşit de personajele comediei, de cruzimea lor, ba chiar, nu mă pot exprima altfel, şi de adevărul lor şi mă simţeam, ca întotdeauna după o asemenea prezentare, fericit şi superior; toate lucrurile negative pe care le auzisem îmi întăreau acest sentiment, eram mai sigur ca întotdeauna de ceea ce făceam şi faptul că fusese prezent şi Joyce adusese o contribuţie în plus la asta, cu toată observaţia sa particulară lipsită de conţinut.
În partea mondenă a serii, care dură destul de mult, dispăru indispoziţia publicului. Unii au reuşit să vorbească atât de pozitiv despre ei înşişi, încât s-au situat şi în centru atenţiei.
_______________
…cum să le spun tuturor fetelor care se îndrăgostesc de mine, care mă vor alături, pe care le amăgesc cu dragostea unor nopţi şi pe care le dezamăgesc prin absenţă în toate zilele de după, cum să le explic căutarea, fuga, faptul că
eu caut să plec, să ies, să las în urmă
fiindcă mă simt lăsat, ieşit, nepoftit, dat afară
aici, „la mine-n ţară”, în România?
Odată ce m-am băgat, nu ar trebui să dezamăgesc;
totuşi, o fac; şi ce pretext, o ţară…
06.06.2011
Căutam răspunsuri
de negăsit, de felul lor, în capul meu
nu pur şi simplu să „scot” adevărul, ci să ajung la el săpând
mândru să pot spune „am ajuns la el!” sau
„şi eu am ajuns la el!”
…apoi mi-am dat seama că adevăru-i trecător precum un gând,
că nu face decât să se hrănească din minciună, că nu poate exista
fără ea… căutam răspunsuri
fiecare celălalt era scanat, rupt în mii de bucăţi
privire-vorbire-gesturi pentru început
fiecare boschetar e la locul lui
fiecare homeless e la locul lui
fiecare necunoscut e la locul lui
înaintea dezastrului, în faţa, în fruntea
dezastrului…
09.06.2011
Să ţii cont de război, copile. Mulţi oameni îşi dau viaţa
mai departe
de frica lui (ori de lehamitea asediului, atacului, distrugerii)…
Toţi oamenii aceştia, din care se ridică straturi opace de indiferenţă, toţi oamenii aceştia mă golesc. Ridic privirea deasupra straturilor şi caut
chipuri care să mă lase să respir
Vei face, cum am făcut şi eu, o groază de lucruri care contează. Ele vor conta pentru totdeauna; asta ţi-o spun spre-a ţine minte, căci, odată cu războiul, le vei pierde din vedere.
Văd ziua ca pe-un eleşteu, de undeva de sus, din trezire,
m-aş arunca în apă curgătoare, nu stătută… fiecare clipă contează, fiecare picătură
transpir
transpiră şi ziua cu mine, iar cuvintele aşteaptă
pe malul celălalt, pe-acelaşi mal ca ieri să mai treacă un mâine în zbor,
să-l vedem aterizând dincolo de orizonturile noastre
_______________
p.139:
Cu fiecare refuz al unei edituri credinţa mea în roman se fortifica. Eram, chiar dacă nu pentru prezent, absolut sigur de această carte. Nu ştiu de unde provenea această încredere. Te aperi probabil de ostilitatea zilei instituind posteritatea ca judecător. În felul acesta, toate considerentele mărunte şi ezitările cad de la sine. Nu încerci să-ţi imaginezi ce-ar spune unul ori altul. Deoarece ei nu contează, nici nu vrei să-ţi imaginezi. Nu te gândeşti nici la ce au spus contemporanii la vremea respectivă despre cărţile scriitorilor pe care-i iubeşti. Cărţile vechi cu care trăieşti le păstrezi pentru tine, eliberate de toate meschinăriile în care fuseseră angrenaţi autorii lor în timpul vieţii. Ba mai mult, la unii cărţile par să fi devenit zeităţi. Asta înseamnă nu numai că vor fi, ci şi că au fost mereu prezente.
p.141:
Mă obişnuisem să-i respect fiecare ungher al tăcerii, căci era la adevărata lui înălţime doar atunci când începea ceva pe neaşteptate. Autonomia sa, pe care şi-o păzea în modul cel mai vizibil, fără nicio folosire a forţei, te învăţa să înţelegi ce este autonomia spirituală şi, ceea ce învăţaseşi de la el, nu se putea nesocoti tocmai de faţă cu el.
(+pp.142-143 – reacţia lui Sonne la „Orbirea”)
p.157: (despre Alban Berg)
Soţia sa, Helene, i-a supravieţuit mai mult de 40 de ani. Există unii care se revoltă şi care s-au găsit să-i reproşeze tocmai ei că în tot acest răstimp a rămas în legătură cu el. Chiar dacă era cuprinsă de o amăgire, chiar dacă el vorbea doar dinlăuntrul şi nu dinafara ei, aceasta este totuşi o formă a supravieţuirii, pentru care simt sfială şi admiraţie. Eu însumi am revăzut-o după 30 de ani de la moartea soţului ei după o conferinţă ţinută de Adorno la Viena. Venea din sală, o femeie foarte bătrână, mică şi stafidită, atât de qabsentă, încât a trebuit să-mi iau inima-n dinţi ca să intru în vorbă cu ea. Nu m-a recunoscut, dar când i-am amintit numele, îmi spuse: „A, domnul C.! A mult de-atunci, Alban mai vorbeşte şi acum despre dumneavoastră.”
[...] Este nevoie de foarte multă dragoste pentru a plăsmui în felul acesta un mort, încât să nu mai dispară niciodată; încât să-l auzi, să vorbeşti cu el şi să-i afli dorinţele pe care le va avea întotdeauna, pentru că l-ai creat.
p.195:
Nu pot reda o imagine suficient de fondată despre clarviziunea lui Sonne în aceste probleme. Concepţia lui depăşea cu mult o epocă în care politicienii bâjbâiau de la un expedient la altul. Deşi pentru el nenorocirea viitoare se contura tot mai clar, lua parte la cele mai mici amănunte ale evenimentelor spaniole. Ciudat era că pentru acest spirit lucid nimic nu era definitiv, dintr-un eveniment nesemnificativ, pe care nu-l prevăzuse nimeni, putea ieşi o nouă speranţă – ea nu trebuia trecută cu vederea, totul trebuia reţinut, nimic nu era lipsit de importanţă.
p.196:
Un scriitor are nevoie de strămoşi. Pe câţiva dintre ei trebuie să-i cunoască nominal. Atunci când se crede sufocat de propriu-i nume, îşi aminteşte de strămoşi, care-şi poartă fericiţi numele devenite nemuritoare. Ei vor, probabil, să-i ironizeze îndrăzneala, dar, cu toate acestea, nu-l resping. Şi ei şi i-ar fi dorit pe alţii, ar fi vrut să aibă urmaşi. Au trecut prin mii de mâini, nimeni nu le-a făcut vreun rău, de aceea au devenit strămoşi, fiindcă pot să-i respingă fără luptă pe cei mai slabi, prin forţa pe care o transmit devenind ei înşişi mai puternici. există însă şi strămoşi care vor să se odihnească puţin. Aceştia dorm pentru o sută-două de ani. Sunt treziţi, asta e cert, răsună deodată ca nişte fanfare de pretutindeni, dar abia treziţi tânjesc să se întoarcă la singurătatea somnului lor.
[...] Omul îşi însuşeşte toate lucrurile cu care a venit în contact. Celui ce uită aceasta trebuie să i se aducă aminte.
[...] Important pentru el (Sonne – nota mea) era că nu trebuie să renegi nimic din ce-ai trăit.
p.197-198:
Pentru Sonne istoria era imperiul desăvârşit al vinovăţiei. Trebuia să ştii şi de ce fuseseră capabili antecesorii cei mai apropiaţi, nu numai ce li s-a întâmplat. Trebuia să ştii de ce erai tu însuţi capabil. Pentru asta era necesar să cunoşti totul, indiferent din ce parte şi de la ce distanţă ţi se oferea cunoaşterea, trebuia să ţi-o însuşeşti, să te exersezi în ea, să o menţii proaspătă, să o irigi şi să o fertilizezi prin aceste date pe care le aflai mai târziu.
[...] Eram sigur că simţea ocara mea, deşi n-o pronunţam. Dar nici asta nu l-a afectat şi spuse: „Tremur pentru oraşe.” Era abia perceptibil, dar eu ştiam că auzisem bine.
Nu l-am înţeles. Pe atunci nu era atât de uşor ca azi să înţelegi acest lucru. Credeam că-i confuz, că nu ştie ce spune. Fusese distrusă Guernica şi el vorbea de oraşe.
[...] După mai mulţi ani, în război, fiind în Anglia, mi-a căzut vălul de pe ochi. Eram la mare distanţă unul de altul, dar eram amândoi încă în viaţă. El era la Ierusalim, nu ne scriam. În sinea mea mă gândeam: n-a existat niciodată un profet căruia să-i fi fost mai neplăcut acest rol. El a prevăzut ce se va întâmpla cu oraşele. El a intuit şi restul. Existau destule lucruri pentru care trebuia să tremure. N-a amestecat o spaimă cu alta. Ieşise din vendeta istoriei.
10.06.2011
[...]
Filmele ca arme de război; am mai scris şi mai demult o idee de genul: filmul ca bombardament. Bombe-minciuni care acoperă adevărul războiului real: case, blocuri, cartiere…
…televiziunea, propaganda descătuşată de ea, a facilitat, a ajutat venirea celui de-al doilea război mondial. Internetul a adus deocamdată revoluţiile din Egipt, Libia… şi mai ce trebuie să vină? China e, cică, numărul doi în economia globală. Un sistem dictatorial îşi face reclamă, iar lumea aplaudă. Rusia îşi tot cere dreptul de veto în chestiuni care nu o privesc. Pardon, Rusia e implicată în toate: în Georgia, în Moldova, în Ucraina… România şi Polonia trebuiesc pedepsite tot timpul, în opinia ei. Am avut un Smolensk până acum. Va urma…
(…şi cine p**a mea e Berlusconi? Hai, copii, uitaţi-vă la el…)
11.06.2011
Mizilicuri
Comunismul s-a folosit de pretextul primului război mondial pentru a lua naştere, apoi s-a folosit de propria oglindire – nazistă/ fascistă – pentru a întuneca jumătate din glob; „pasul trei” ar trebui să însemne desfiinţarea, destituirea lui din „funcţie”, ca într-o veritabilă poveste: cu incipit, cuprins şi deznodământ.
În altă ordine de idei, Matei
vine de fiecare dată – pe lună – cu o altă fată acasă, vine, se poartă frumos, îmi spune că se va muta de bunăvoie, să nu ne mai certăm, va plăti şi ce mai are de plătit, spală vasele…
apoi, îmi cere un litru de vin şi ia doi, ne-ntâlnim în Flying Circus şi-mi mai cere şi bani de amfetamine, ajung acasă şi casa e varză, s-au şi fotografiat dragii de ei, au uitat aparatul în bucătărie, aflu cu această ocazie că am avut şi musafiri… pick-up-ul şi boxele în priză, mâine vecinul de la doi va fi din nou ironic cu noi mine…
…bine-nţeles, putem trece mai departe, avem personaje şi mai frumoase, şi mai deştepte, şi mai de bună-credinţă, de bun-simţ, lor le dau cu drag de mâncat, de băut, de fumat
din banii pe care-i fac – ambulant – vânzând felicitări…
mizilicuri, am pus bine titlul
mă pot scoate în orice moment, la oricare din virgule
din propoziţii, din rânduri, din
acesta e cursul firesc, dacă mă opresc, te blochezi,
ceva nu-ţi convine, firesc… la oricare din gânduri
…haha, mi-a spus aseară francezul Boris:
„everybody knows you”, i-am răspuns că nu,
că evribadea m-a văzut, nu mă cunoaşte
bine-nţeles, l-am minţit
Aşa să-ţi spui: nu există zi în care să nu se întâmple ceva
…fumul de ţigară dispare în straturi
la fel şi omul
12.06.2011
Dodo împlineşte, astăzi, treizecişitrei de ani.
eu sunt poticnit; blocat; încorsetat; închis; cumva, sub asediu; fără cap; fără chef; fără motiv şi fără motivaţie; caut să înţeleg această stare insuportabilă. Primul lucru care-mi trece prin minte e apropierea morţii. Dar nu îi acord prea multe şanse: moartea înseamnă, la urma urmei, ce? …aşadar, căutăm alte argumente.
Trebuie să trec peste Canetti; poate că el mi-a transmis neînţelesul prezent. Toate acele gânduri, rânduri, toţi acei oameni ignoranţi, indiferenţi, înghiţiţi de război… înghiţiţi şi, culmea, încă în viaţă… mă deranjează muzica, n-am ales locul potrivit acestor mizilicuri…
Astăzi se încheie a zecea ediţie a TIFF-ului. Nu am fost la niciun film; s-au dus ceilalţi şi-n locul meu. Nu e vorba de ignoranţă; nu ştiu, de fapt, despre ce e vorba. Deja de prea mult timp îmi spun că m-am săturat de România şi de oamenii ăştia. Deja încep să mă satur de mine.
[...]
Stătea masa goală cu ochii în patru, nu cumva s-o prindă cineva în timp ce visa copacii din care fusese cioplită, stătea masa şi se gândea la toţi beţivii care urinaseră sub frunzele ei după ce băuseră pe ea, stătea masa, mai mult tremura – odată cu piciorul ei strâmb, cineva o răsturnase la un moment dat – şi îşi privea sechelele…
Stătea masa tăcută când am ochit-o în colţ, şi-a spus în locul meu, în sinea mea, că nu are de ce s-o ia din loc, se înţelege bine cu suratele ei, foile astea… stătea masa şi mă privea, lucind a reflecţii, cu toată suprafaţa ei, mă poftea să-mi scriu rechizitoriul, Dumnezeule, ce muzică tâmpită, ştie şi masa, ne mai întâlnim noi cândva… mofturi… s-o fi supărat pe mine, îmi pare rău, muzica a fost de vină, eu nici măcar nu eram prezent, doar nişte gânduri goale, dacă vrei, îţi pot descrie nimicul, e în aer, e respirabil, se transmite, oamenii dau bani pe el doar ca să-l numească altfel, de fapt e gratis, conţine ingrediente gârlă, poţi să faci supă din el, supă de nimic, mai mult decât gustoasă, de bun gust, aroma ei rămâne şi nu numai rămâne, ci se şi transmite, respirabilă, în aer, unii îi spun poftă de viaţă, alţii – speranţă, puţini îl şi o consideră elementar/ă, totuşi se bucură de el şi de ea, nimicul şi nimicnicia…
momentan, privesc şi descriu
momentan, priveşti şi respiri
momentan… scriu împotriva unei stări devastatoare, nici nu vă puteţi închipui imensitatea ei, vă ofer ocazia, toate cuvintele astea nu sunt altceva decât remedii în curs de testare, scriu împotriva nimicului, e de ajuns ca acesta să cuprindă sufletul unui om pentru a se ajunge la… la… nimic! O închisoare cu uşile deschise, asta îmi provoacă nimicul în suflet, nu ştiu cum să scap de el, trebuie să ies din mine, trebuie să? …să nu mai gândesc, să nu mai şi să nu mă mai întreb, să nu mai caut răspunsuri şi oameni, aşa ar putea fi descris imperiul nimicului… îl respir, îl fumez, îl beau, put a nimic, mă spăl degeaba, apa nu-l alungă, doar îl face mai lucios, străluceşte nimicul în ochii mei mai ceva decât speranţa, îmi vine să plâng, vreau să plâng, să mi-l scot din priviri, să nu-l mai am pe/în suflet, să nu-l mai pomenesc şi să nu-mi mai invadeze gândurile, să fie de nerecunoscut, să cred că e şi el un lucru, un obiect, un om, ceva banal faţă de care se merită să fii indiferent… doar că indiferenţa e una din bazele lui, unul din drumurile sigure, poţi paria pe ea cu încredere, vei câştiga, nimicul te face celebru, indiferenţa e o convenţie vizibilă oriunde, nici măcar nu ai nevoie de ochi, poţi să fii orb, e bine să fii orb, indiferenţa adoră orbii, îi creşte, are grijă de ei până îi găseşti morţi pe stradă, cu mâna încă întinsă spre pasul tău,
pasul tău care trece, indiferent, pe lângă ei…
16.06.2011
Ieri – întotdeauna standard pentru mâine
…ieri îl privea cu ochi temători, întrebători, sceptici, era mult prea obişnuit să folosească măsura unei zile pentru a judeca o alta, atât judecătorul, cât şi judecatul fiind condamnaţi, verdictizaţi a priori… spunea că este una şi aceeaşi despre măsură, a lui, o folosea ca pe un far cu care orbea toţi corăbierii, dar el era singurul care nu mai vedea nici o alta în afară de
luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică
începuse să-şi bată joc de timp în sinea lui,
e distractiv să râzi în faţă uneori, să râzi în faţă zilelor
aşa gândea şi ieri, uita măsura în ochi şi măsura din priviri…
tot ce se întâmpla era pentru el un fleac ciuruit a la Nicolăescu, nişte sos şi dovlecel pane pe lângă…
ieri delira din când în când, credea că aşa reuşea să aibă autonomie, să aibă limba lui, să şi-o gestioneze cum ştie mai bine…
18.06.2011
„I cut your name in my heart” – fundal sonor pentru exprimarea urii, furiei, devastării: Muse, a treia piesă de pe albumul „Origin of Simetry”.
19.06.2011
Ieri se trezi buimac, parcă nu-i venea să creadă cât de el însuşi a putut să fie în ajun, când toţi arătau cu degetul spre clopote şi strigau „Acolo-i vinovatul!” …se plimba printre rămăşiţele acum-ului, „câtă risipă!” gândea privind praful, se mira de vitalitatea amintirilor, iar ele se lăsau atinse, rămăşiţele lui acum, cu toate feţele sale, cu toţi cei ce se-adunaseră sub scheletul acestei umbrele să nu-i atingă/ ude bombele, imaginea, cuvintele… deranjant şi nepăsător, cum îi stă bine oricărui timp, ieri îl privea călcând pe vocile rămase, cochiliile melcilor trosneau pentru a câta oară
„prostiile din capul meu” citeai în ochii zilelor zdrobite
un ieri la bord avem cu toţii, nu trece dacă dormi…
…şapte ţigări, patru cafele, două paie, două ore – fereşte-te, ieri
îţi spune totul despre azi, că există un mâine,
că toţi trăim printre rânduri mâinele celorlalţi
că toţi ceilalţi trăiesc mâinele nostru
ieri…
20.06.2011
Copile, toate exagerările, toată risipa, toate ilustrele fapte consemnate de mărunţi ca mine te pot ajuta întru o viaţă mai bună, mai plină; ţine cont de ele, observă-le oglindirea în jurul tău, păstrează distanţa cuvenită, astfel încât să nu te înghită… când scriu „drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”, mă refer la vise, la modul în care cauţi să le împlineşti. Drumul spre rai e acelaşi; atâta tot, când ajungi la scări, mai găseşti şi-o balustradă de care să te ţii, care să-ţi ofere sprijin; acestea sunt faptele bune. Tine-te cu dinţii de ele şi nu regreta dacă cumva rămâi fără ei. Argumentul e după, apoi.
_______________
Uşile se deschid singure
le deschide vântul şi se autopofteşte la un ceai pe veranda care, în trecut, întruchipa o casă, o-ncăpere, un cămin, uşile se deschid singure, nu mai e nevoie să priveşti prin gaura cheii, totul e vizibil, expus, furnicile pot să viziteze nestingherite toate ungherele pătratelor ce amintesc de temelii… uşile se deschid singure, nu e nevoie să pronunţi vreun nume, vreo parolă, nu mai au nevoie să fie numite, toate secretele lumii zac ciuruite la zidul din spate, dar acesta a încetat să mai fie spate şi zid între timp, zace şi el ciuruit la propriile picioare, tăiate, retezate sub genunchi, cu degetele făcute zob sub avalanşa de cizme căzute din cer, prăbuşite, venite aici pentru rugăciune, neştiind că biserica a ars, odată cu ea însăşi, sufletele zilelor adăpostite sub clopot, uşile se deschid singure, cheia lor e timpul care şi-a făcut de cap în capul nostru, în toate capetele noastre, site acum, care se deschid singure în virtutea privirilor ce nu le caută, în orice virtute dată la ştiri ca dispărută, înecată în gunoiul care astăzi e cenuşă fumegândă, luată de vânt şi plimbată prin toate uşile deschise, acum e şansa lui, acum e şansa gunoiului-cenuşă să vadă lumea, să-şi facă poze la fiecare colţ-groapă comună de stradă-care-nu-mai-e,
uşile se deschid singure…
23.06.2011
[...]
Câştigă cine defineşte cuvântul mai bine,
cine îl foloseşte cu câştig
câştigă cuvântul…
Câştigă singurătatea tot ce nu vrei să dai, tot ce ţii strâns, tot ce adori, pentru că e linişte, atunci, acum, tot ce lasă un dor, adică de nedescrisul, de nespusul, de negânditul, de nefăcutul, nebănuitul… nu. Acest refuz cerându-şi dreptul. Îl are
25.06.2011
Astăzi iau loc pe celălalt loc, al pasagerului, astăzi îmi trece prin simţiri fiecare peisaj fără să provoace vreun reflex (în afară de scris, biensur), fără să ducă mai departe cu sine vreun dor, acel fiecare tocmai la asta se referă, la dor, astăzi încep toate peisajele să curgă, nu lasă loc de nimic între ele, nicio pauză, niciun respiro,
astăzi are loc mâine
iar pasagerul priveşte în neştire
Poate că universul… 25/04/2011
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), Cică., De-ale soldatului, Pentru cei cu poftă de lectură.add a comment
20.03.2011
Am furat un caiet; iată-l. Acum, oricine mă poate acuza pe drept cuvânt că paginile următoare nu îmi aparţin. Scriu, clandestin, pe foile altora; le mânjesc, le umplu; cardiograma propriilor gânduri.
În această ordine de idei, tocmai îmi permit orice. Oricine poate să-şi asume rândurile astea; deci mă gândesc la: cine şi-ar asuma gândurile, rândurile, viaţa altuia? Vrei să fii personaj într-o carte? Dar în spatele ei? …deocamdată eşti în faţă.
Vrei să te vezi crescând? Eu, cartea, sunt Mefisto: te ajut
să ai lumea la picioare; condiţia e ca mai apoi
totul să fie o carte. Asul din mâneca altora…
Începem?
Ai vise, aşa-i? Ai nevoie de câteva cuvinte pentru a (ţi) le exprima. Nu căuta “cuvinte mari”: visele mari se exprimă în cuvinte mici, scrise de mână ori bătute la maşină, la calculator, în cap şi de soartă, de gheaţă, de vânt şi devreme… cuvinte mici şi precise. Deci ce visezi? Hai, creionul, stiloul, pixul şi foaia: fă-mi o oglindă, nu putem merge mai departe fără nişte firmituri în buzunar… Cuvintele sunt firmituri, e bine să le adunăm după fiecare “masă”, facem curat în suflet, altfel se adună prea multe nespuse. Deci avem nevoie de-o oglindă în care să ne măsurăm
cuvintele, paşii, puterea şi buna-credinţă
visele. De ce ai nevoie să fii tu?
__________________________________
Problema (mea) cu cinematografia (românească)
Vreau să fiu “regizor şi scenarist”; vreau să fac filme prin care să dau ceva esenţial mai departe.
…aşa că toată lumea mă îndeamnă să filmez nunţi şi botezuri.
[...]
prefer să vând felicitări
în loc de-nregistrări cu pantoful miresei
…în altă ordine de idei, câteva argumente în favoarea unui punct de vedere diferit:
1. toţi marii scriitori pe care i-am citit au fost mari fără să se raporteze la pantofii mireselor zilelor lor;
2. punctul 1. se aplică şi marilor fotografi,
3. punctul 1. se aplică şi marilor cineaşti,
4. sculpturilor lui Brâncuşi,
5. simfoniilor lui Beethoven, anotimpurilor lui Vivaldi, nocturnelor lui Chopin, acordeonului lui Yann Tiersen, versurilor lui Thom Yorke
6. (cu mic,) cu mare, teatrului
7. viselor mele, ca să n-o mai lungesc.
…e ca şi cum ai spune că nu Cenuşăreasa e protagonista poveştii, ci pantoful ei. În acest caz, îmi pare rău, deţinem rapoarte, probe absolute, pantoful nu numai că a fost văzut înaintea ieşirii dă pe caleaşcă, dar a fost şi încercat de altele până să ajungă (înapoi) la mireasă. Erau luaţi de la second-hand, domnilor pantofili. Şi oricum, prin casă poartă şlapi;
de firmă, biensur…
[...]
27.03.2011
Timişoara
…ocolim oraşele, inima lor e în apartamentul fiecăruia
mâncarea e bună, suntem bucătari de soi, exclusivişti pentru
propriul confort, o ducem bine şi avem încredere în puterea celuilalt
de a tăcea
o ducem aiurea, aievea, care-ncotro
reminder-e electronice privitoare la
ce/cum trebuie să facem
cu timpul, ochiul se obişnuieşte să defocalizeze
o lume blurată e tot ce visam să avem
şi ne mirăm, adaptabili, nu ne-a mai rămas decât să continuăm
discursul sinelui faţă de orice alter-ego
Peronul meu e foaia asta de jurnal
aştept trezirea lumii, dar nu-mi dau seama ce se-ntâmplă,
cum de realitatea vieţii lor ignoră
cuvintele care-o descriu în timp ce dorm
…m-am trezit prea devreme, mai am de aşteptat
paradoxal, m-am născut cu o întârziere soră cu limita
înţelegeţi-mă, încă aştept lumea să intre-n rând cu mine
când ceilalţi se trezesc, rolurile se schimbă, ei sunt cei care
aşteaptă de la mine acelaşi lucru
…ne provocăm non-stop, ne tot pişcăm răbdarea
cât te ţine? Ah, te-ai supărat, hai, fii serios, doar glumeam,
hai să ne-ntoarcem “la ale noastre”… dar ale altora ce au?
S-au trezit; mi se spune că azi-noapte-am fost
în locuri de care nu îmi amintesc… în vieţi de care nu îmi amintesc;
cică o sticlă goală stă dovadă… nu mai ştiu nimic.
Să mai stau o zi?
(…n-am mai stat.)
29.03.2011
De multe ori în multe
şi niciodată repetat… tot mai adânc, obositor, ciudat
şi, culmea, nu descriu un act
doar gândurile…
[...]
31.03.2011
Felicitarea, un cult. Fac trafic cu obiecte de cult.
Geometrii urbane.
Când voi trăi din filme, din cărţi, dacă voi trăi
le-oi face pe toate cadou
peste nas celor ce n-ar da nici un sfanţ
pe-un zâmbet străin de al lor
07.04.2011
În loc de orice altceva: calmul; muzica.
Fie ca ziua să fie-nsorită şi s-o zâmbesc toată.
Dictatorii, micuţii dictatori locali
îşi fac în continuare datoria greşit
iar hoţii îşi upgradează mâinile, tentaculele
iar melcii îi privesc distraţi.
O mână scrie o alta fumează
amândouă abandona-te-n propriul viciu.
Yann Tiersen e la locul cuvenit
în istorie, în inima şi urechile mele.
Eu pun în continuare dale, pavez ceea ce alţii numesc
un drum imposibil.
Fii bun
cu ceilalţi, cu tine, cu totul.
Fii fericit: nimeni nu trăieşte-n locul tău.
Aşa să îţi spui azi, înainte să o iei din loc.
…
(Mamă,
a câta viaţă o trăiesc? Să ştiu să mi le drămuiesc
mai bine…)
09.04.2011
Mă uit la toate problemele lumii
în ziua de azi, cam asta facem, ne uităm
alegem din priviri de care să ne pese
despre care să vorbim, să scriem, să strigăm
pe care să le punem la suflet
mai sus sau
mai jos
din care să ne clădim închisori sau cămine
sunt bune la ceva şi zidurile
ne pricepem, ne-ndemânatici cum ne ştim
nimic mai greu decât să-i faci pe ceilalţi
fericiţi… foarte uşor, zic eu scriind
ajută-i să deschidă o carte
ajută-i să ia parte
ajută-i
…unde-am ajuns? (Unde-am rămas?)
cu care să ridicăm adevărul
în formă de lance, de cruce, de pe pământ
de formă
de dor
de ce nu
adevărul celor şase, şapte, opt sau nu-ştiu-câte miliarde
e utopie să-l vezi (ca) întreg, deşi este
toate problemele lumii îl confirmă
__________________________________
…poate că universul, în cel mai adânc punct al său, e o ejaculare continuă.
11.04.2011
[...] despre cum să ne vindem corpul mai bine. Învăţăm să fim nişte…
12.04.2011
p.182: “Voi continua să fiu o fiinţă imposibilă atâta timp cât persoanele care sunt azi posibile vor continua să fie posibile…” (Carlos Fuentes, “Moartea lui Artemio Cruz”)
13.04.2011
M-am trezit buimac
în ultimul vis eram prin Timişoara, într-o clădire-castel-labirint în care beam şi dormeam toţi, cu Alex şi cu Barbie în echipă… Alex, supărat probabil, căuta o cameră separat, Barbara începuse să mă sărute şi nu înţelegeam de ce
apoi i-am răspuns
între timp venise coordonatoarea, genul tiranic, ne-a deranjat de sub plapumă, ne-a pus să ne-mbrăcăm şi să schimbăm încăperea… abia atunci a început haosul
am ajuns într-un salon imens, probabil făcea legătura cu toate cotloanele gândurilor mele, era plin de arătări umane, dar nu-i puteam numi oameni, îl căutam pe Alex, îmi căutam cămara de dormit, tot căutam pe cineva c-un joint, iar când am găsit, nu eram considerat de-ai casei, aşa că nu am primit nici măcar un fum… destul de disperat, l-am luat pe cel ce părea să aibă mai mult decât foiţe, filtre şi tabac, l-am luat să-l duc la bar, să-mi confirme cineva omenia în faţa lui, nu s-a-ntâmplat… scări şi cotloane, castelul labirint tunel… bine-nţeles, m-am trezit în patul meu, buimac…
şi nu mai ştiu ce caut, sunt obosit s-o fac
aşa că ascult, oameni buni, ascult
muzica, nu nebunia voastră
Ţara lui pseudo îşi pierde, rând pe rând, din litere, din semne…
[...]
De obicei, îmi este acuzată o anumită lipsă de diplomaţie
credeţi-mă, duc negocieri cu mine însumi zi de zi, clipă de clipă
de multe ori nu reuşesc s-ajung la vreun consens…
…aşa că-mi iau felicitările şi mă plimb, zâmbind a înţelegere,
tot ce e propriu se scufundă, tot ce e figurat pluteşte-n derizoriu
ce mai ajunge la mal?
România ermetică, confirmată de propria persoană
nu vreau să fiu…
__________________
p.195: “[...] vei hotărî, vei alege unul din drumuri, vei sacrifica toate celelalte căi; te vei sacrifica pe tine însuţi în clipa alegerii, vei înceta să fii toţi ceilalţi oameni care-ai fi putut să fii, vei vrea ca alţii -altul- să împlinească în locul tău viaţa pe care ai mutilat-o alegând: alegând un da, alegând un nu, permiţând ca nu dorinţa ta, identică cu libertatea ta, să te îndrume prin labirint, ci interesul, frica, mândria ta;
în ziua aceea o să-ţi fie teamă de dragoste” (Carlos Fuentes, “Moartea lui…”)
15.04.2011
Cât de uşor, zic unii
cât e de greu văd alţii…
__________________________
p.206: “Nu ştiu, nu înţeleg de ce stai lângă mine şi împarţi, în sfârşit, cu mine o amintire, de data asta fără reproş în priviri. Ah, dac-aş înţelege. Dac-am înţelege. Poate că mai există o membrană în spatele ochilor deschişi şi doar acum o s-o rupem şi-o să vedem. Corpul poate da la fel de mult cât primeşte din privirea, din dezmierdarea altcuiva. Mă atingi. Îmi atingi mâna şi o simt pe a ta fără să mi-o simt pe-a mea. Mă atinge. Catalina îmi mângâie mâna. Asta trebuie să fie dragoste. Mă întreb. Nu înţeleg. Să fie dragoste? Eram atât de obişnuiţi. Ca atunci când eu îi ofeream dragoste, ea să-mi răspundă prin reproş; când ea îmi oferea iubire, eu să-i dau în schimb orgoliu: poate două jumătăţi şi un singur sentiment. Mă atinge. Vrea să-şi amintească împreună cu mine asta, doar asta; să înţeleagă.”
(Carlos Fuentes, “Moartea lui…”)
17.04.2011
“Aşa eram şi eu”
… dar oare nu mai sunt? Toţi oamenii ăştia
care le ştiu ei pe toate, argumentul suprem pentru a bate
pasul pe loc şi apa-n piuă… oare nu sunt?
…nu; nu mai sunt, nu mai e nimeni
pasul se bate singur pe loc şi apa la fel de stătută, potabilă,
e bună, e cea mai bună, de la chiuvetă încă e “gratis” pe la noi
totuşi, depinde care robinet intră-n discuţie
şi ce altceva mai aşteaptă pe ţeavă
aşa eram şi eu, tot aşteptând pe ţeavă
acum sunt în capul tău, mâine altcineva va măsura exact
dimensiunea tragediei, a găurii, a orificiului
cu emfază pentru un public iubitor de comédii
o gaură seacă, neverosimil de importantă, fântâna prin care se ajunge
pe celălalt tărâm, în capul tău, fântâna, izvorul răsărit pentru a scurge
sânge în loc de lacrimi, izvorul morţii-n capul tău
aşa eram şi eu şi nu mai sunt
decât cuvinte, sechele, amintiri şi doruri
nespuse, nescrise, ne-nţelese
[...]
aşa eram şi eu, aşa eram cu toţii
înainte
nimeni n-a dat înapoi
de-aceea ne chinuim să-nvăţăm tot timpul
cuvinte, iubiri şi păsári, minte
unde-am greşit şi ce şi de ce
îi lăsăm şi pe ceilalţi s-ajungă
pe-aceleaşi cărări prăfuite, pierdute
în intangibilele orizonturi
spre-aceleaşi porţi
la aceleaşi întrebări
eram şi eu şi nu mai sunt
decât un mâine.
19.04.2011
Vino, să ne spunem pe nume
căci nu mai ştiu ce caut
mă aduci, la răstimpuri, la suprafaţa cuvintelor-priviri
nespuse… ştii că aştept unde e apa mai adâncă
nu să te-nghit, ci să te port pe ea
să vadă şi alţii în tine un miracol
să te iubească
căci nu mai ştiu ce altceva să-ţi las,
trebuie să-ţi las, tocmai am scris o lege nescrisă
trebuie să-ţi las…
să nu mă uiţi, copile, să nu te uiţi
cândva vom fi de-aceeaşi vârstă cu pământul
şi nimeni nu ne-o mai cânta vreun “La mulţi ani”
fiindcă nu vor mai fi ani, ci secole de-a rândul
peste noi, peste visele noastre, peste umbrele lor
21.04.2011
Controverse urbano-calorice
Vlăjganul se ridicase deja de la masă când m-am întors spre el, să tot calci gulere de care să te prindă alţii, totuşi, mi-a spus, sunt norocos că nu am lansat mesaje anti-”U”iste, în timp ce-mi îndesa felicitarea-n gură: “Muie Steaua”… apoi a scos arma, dar asta se întâmpla deja în vis, a tras, fugeam ciuruit printr-un imaginar colectiv destul de îngust, tot felul de oameni la-ndemână, la vânătoare
…m-am trezit, Matei plecase, uşa lăsată deschisă, apartamentul vraişte
aşa că mi-am încălzit o cafea şi mi-am amintit, cu o noapte în urmă fusesem cu Cip, pe Kogălniceanu colţ cu Universităţii s-au plimbat, ca la paradă, pe rând, un corb, o pisică neagră şi un câine negru. Paznicul îmbrăcat în negru păzea douăzeci de metri mai încolo.
Mi-am spus “uite, Providenţa” şi-am ajuns acasă în regulă.
___________________________
(Parcă Rusia tocmai şi-a făcut încă o dată publicitate
prin 10 aprilie 2010… ne spune ce primitor e pământul acolo, roditor…)
___________________________
Nu am mai fost, până acum, împuşcat în vis
poate că e de la ce am mâncat…
Ce naiba caut aici, pe foaia asta?
Dar muzica asta de căcat, ce caută ea, acum, la radio?
Ce Dumnezeu caută gândacii, mămăruţele?
…unii ajung departe
undeva, altundeva, nicăieri
peste tot găseşti oameni care să creadă că pot fi peste tot
a doua zi, de obicei, nu se trezesc
devreme, nu se mai
…
Puţin câte puţin (4) 16/02/2011
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), Cuvintele altora, Esenţa şi intepretările ei, Pentru cei cu poftă de lectură, Photo, Video.add a comment
Krzystof Kieślowski, despre el, despre viaţa lui (şi nu numai), despre filmul său:
[...]
În timpul legii marţiale, credeam că aş putea face un film despre tipii care desenează graffiti pe ziduri. Toată lumea desena tot felul de graffiti pe ziduri: împotriva legii marţiale, împotriva lui Jaruzelski, împotriva comuniştilor şi aşa mai departe. “WRON won za Don.” Acesta era cel mai important. WRON era Consiliul Militar pentru Salvare Naţională (Wojskowa Rada Ocalenia Narodowego). Won e cuvântul rusesc pentru a se duce dracului. Za Don înseamnă peste Fluviul Don, adică să plece din Polonia. “WRON won za Don.” Erau astfel de graffiti-uri şi de multe alte feluri: caricaturi şi aşa mai departe. Armata lupta împotriva acestor graffiti. O parte specială a armatei sau brigăzi militare au fost destinate acestui scop. Nu ştiu exact cine. Şi voiam să fac un film numit Pictorul (Malarz), despre un băiat, un flăcău, care e în armată şi pictează peste graffiti-uri. Pentru că ei într-adevăr pictau peste ele sau le ştergeau sau le transformau în altceva. Modificau, de asemenea, literele, ca să le facă să sune favorabil comuniştilor; era teribil de amuzant, până la urmă. Am considerat că ar fi fost un film nostim.
În afară de ideea asta, voiam să fac un film care s-ar fi petrecut în tribunale. Tribunalele, la acea vreme, dădeau numeroase condamnări lungi pentru delicte neînsemnate. Dădeau sentinţe de doi până la trei ani pentru desenatul de graffiti, pentru faptul de fi fost prins cu un ziar subversiv, pentru greve sau orice formă de rezistenţă. Sentinţele erau înmânate celor prinşi după stingere, adică după opt sau zece seara. Aşa că voiam să fac un film care să se petreacă numai în tribunale şi în care să existe feţele a numai doi oameni. Acuzatorul şi acuzatul. Adică, filmul să fie despre “vinovaţi” – vinovaţi între ghilimele, pentru că acei oameni nu erau, de fapt, vinovaţi de nimic – şi despre acuzatori. [...] Ei erau clar împotrivă să permită cuiva să noteze, să filmeze sau să prezinte ceva din toate acestea. Am reuşit să-i explic lui Piesiewicz că voiam să-i apăr pe cei care erau condamnaţi şi să-i prezint pe cei care dădeau verdicte, astfel încât să existe dovada acestor fapte, acestui nonsens care continua.
[...] În momentul în care am început să filmez, a început să se întâmple ceva straniu. Judecătorii nu-i mai condamnau pe acuzaţi. Adică, dădeau un fel de sentinţe cu suspendare, care nu erau, de fapt, deloc grele.
Existau două motive pentru aceasta. Primul era acela că tribunalele deveniseră ceva mai puţin severe deoarece legea marţială intrase în vigoare deja de mai bine de un an (asta se întâmpla în noiembrie 1982). Iar cel de-al doilea motiv, pe care l-am găsit foarte interesant, a fost întreaga teamă omenească a judecătorilor în faţa camerei de filmat. Nu mi-am dat seama de asta la început, dar, ulterior, m-am prins destul de repede. Judecătorii nu voiau să fie înregistraţi în momentul în care dădeau sentinţe nedrepte fiindcă ştiau că, dacă eu dădeam drumul la cameră, atunci, cândva în viitor, după trei, zece sau douăzeci de ani, cineva avea să descopere acest film. Şi aveau ei înşişi grijă. Bineînţeles, ei apăreau în toate documentele, semnau hârtii; dar una e să semnezi o bucată de hârtie şi cu totul altceva, din punct de vedere material, să apari pe ecran în momentul în care dai o sentinţă nedreaptă. Acestea sunt chestiuni cu totul diferite.
Apoi a început să se întâmple alt lucru foarte ciudat în tribunal. Iniţial, nimeni nu voia să ne lase să intrăm la vreun proces – în special avocaţii se fereau de asta, ca şi inculpaţii –, ca ulterior să ne roage cu toţii să le filmăm cazurile. S-a ajuns până în punctul în care a trebuit să închiriez o a doua cameră, ca să pot filma două procese în acelaşi timp. Când în sala de judecată se găsea un aparat de filmat, judecătorii nu dădeau pedepse cu închisoarea. Aşa că nici nu încărcam cu film cea de-a doua cameră, pentru că nu era nevoie. Erau pur şi simplu camere moarte, care nu se găseau acolo decât ca, datorită acelei frici omeneşti, judecătorii să nu condamne.
Am petrecut în jur de o lună mişcându-ne înainte şi înapoi dintr-o sală de judecată în alta. Nu ştiu la câte procese am fost – cincizeci, poate mai multe, optzeci poate. Şi n-am filmat nici măcar un singur metru de peliculă pentru ca, în momentul în care porneam aparatul de filmat – şi îl porneam exact când judecătorul era pe cale să spună: “În numele Republicii Poloneze, îl condamn pe cetăţeanul…” -, să nu se constate că nu-l condamna pe cetăţean. Aşa că opream imediat. N-am filmat deloc; n-a ieşit nimic. Nu ştiu, am filmat, poate, şapte minute cu totul şi cu totul, în care puteţi vedea, pe ecran, camera pornind şi oprindu-se din nou. Pornind şi oprindu-se imediat. Aşa l-am cunoscut pe Piesiewicz. El a fost primul care s-a prins ce se întâmpla.
[...]
A fost de asemenea interesant să încerci să găseşti un mod de a înfăţişa un om a cărui conştiinţă era curată, dar care nu putea face nimic în Polonia anului 1984. Atunci când făceam filmul. Părea că tocmai de aceea trebuia să arătăm că era mort, pentru că asta reprezenta ideea neputinţei unui om de a face ceva până la ultima limită – pur şi simplu nu mai e aici. A murit. Oameni de felul acesta, oameni cu astfel de conştiinţe limpezi şi cu astfel de mâini curate nu mai au nici o şansă. Dar cum arăţi că nu mai au nici o şansă? Arăţi că nu mai sunt aici. Trebuie să moară. Nu sunt făcuţi pentru aceste vremuri. Nu sunt în stare să supravieţuiască acestor timpuri. Puritatea şi limpezimea lor, intrate în conflict cu aceste vremuri, trebuie să-şi găsească sfârşitul prin dispariţia fizică.
[...]
Fără sfârşit n-a fost prezentat cam o jumătate de an. Ulterior, când a fost prezentat, a fost primit îngrozitor în Polonia. Îngrozitor. N-am avut atâtea necazuri cu nici un alt film cum am avut cu acesta. A fost primit îngrozitor de către autorităţi; a fost primit îngrozitor de către opoziţie şi a fost primit îngrozitor de către Biserică. Adică, de cele trei puteri care există în Polonia. Am căpătat o adevărată ciomăgeală pentru el. Numai un factor component nu ne-a atras ciomăgeală, iar acela a fost publicul.
(Kieślowski despre Kieślowski, ediţie îngrijită de Danusia Stok, trad. Florin Sicoie, Editura Alfa 2000, pp. 141-153)
Și ce ciudat cerșim pământ să fim, și ce ciudat… 10/08/2010
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), Cică., De-ale soldatului, Esenţa şi intepretările ei, Pentru cei cu poftă de lectură.add a comment
20.07.2010
Îți spun când ajung restul
acum contează doar acum, deja-i trecut
și cel ce va să vie-i mort demult,
îi poți citi legenda-ntr-un cuvânt, e doar un nume și-l uiți
de îndată ce vine spre tine aducându-ți corvezi
de cuvinte degeaba… ceea ce umple paharul
e întotdeauna ultima picătură, dar nu vezi că-i doar o picătură, ci că
e ultima, că paharul e plin, dar se sparge ori se golește
și-avem o groază de golit, umplute mereu de alții,
ca și cum nu noi le-am comandat,
ca și cum nimic nu contează, dar vrem să aflăm restul,
ca și cum viața părinților n-a existat decât într-o oglindă
ștearsă de toate zâmbetele copilăriilor noastre,
spălată de păcatele propriilor priviri, spălată, la naiba! pe creier
oglinda n-are creier, e doar nisip și argint, clepsidră, în caz că nu știai
mă duc în moarte la război, m-am săturat de voi, de pacea sufletelor voastre,
de grijile cotidiene privind nimicul respirat,
de cel mai potrivit monoclu de cal de purtat,
de visat, de urlat, de pișa-m-aș pe el citat
preferat, ce-ai făcut cu contextul? l-ai dat
uitării, iar ea ți-l refuză, căci meriți o palmă, una care să doară
și după propria moarte. Te condamn
să ai mereu de învățat.
Îți spun când ajung restul; când tot ce contează ești tu,
îți spun când ajung…
23.07.2010
De dragul
De dragul viselor închidem ochii
de dragul ochilor închidem gura
de dragul buzelor, tăcerea
de dragul tău, durerea
în lacrimi.
_________________________________
Îmi fac din propria limbă un altar
și mă închin celui ce-mi plânge slovele cu viață
celui ce-mi sapă rândurile și găsește
sămânța anotimpurilor ce-l strivesc
și liniștea în care-i cresc
copiii-n suflet.
Apoi… tu știi mai bine, biet culegător:
doar cerul are rădăcina pe care n-o strivește timpul;
doar cerul din sufletul tău.
_________________________________
Diavolul tocmai și-a făcut apariția; un scurt moment publicitar-duplicitar de aplauze, căci limba lui e lungă și-ascuțită, nu merge teșită, nici bătătorită, preacurvită, deși se-ndoaie până te prinde de coaie, ca să vezi, chiar credeai că ai! Și ce-ți mai trecu prin minte, nu dispar vânturile smucind un evantai… ca să folosesc un limbaj omenesc, te comporți precum comuniștii, împrăștii rahatul, putoarea-n toată sala, s-o aibă toți în comun…
ești fără de stăpân și-ți crezi lesa coroană – din nou, trăiești o melodramă…
nu contează! strigă ciocoiu-n șoaptă, măcar să fie cea mai tare, călca-i-ai în picioare de virtuoși, nu au ei parte de sâni frumoși, pardon, de țâțe faine… totuși, suntem la teatru, dragi purici (era să scriu lindici, pardon din nou, limbrici),
și vreau să știți că Doamne-Doamne-i un biet păpușar
care mi-a uns fundul cu muștar, nu-s eu de vină că s-a plictisit de pădurile de cleștar
dintre fesele domniilor voastre… credeți-mă, toate fecioarele lumii vă așteaptă, cu brațele deschise, închise într-un turn, în paradis, de crudul, șiretul, matrapazlâcul Sfânt Așteaptă…
suntem la teatru, dar vă spun cu ghearele pe inimă și cu coada fremătând între picioare, votați-mă! Cineva trebuie să-l doboare! De fapt, chiar să-i doboare! S-au cocoțat pe-o cruce în formă de ecran! La moarte cu așa un neam!
La moarte, la mine în cazane! Acolo nimeni nu moare de foame… Vă ofer asigurări pentru viața de apoi: hai, fiți ciocoi! Vom invada grădina sfântă-n asfințit, vom jefui munți de credință și păduri și izvoare, vom călări doar stele căzătoare și vom domni deasupra tuturor potopurilor cu care mișelul Dumnezeu ne-a urgisit… Va fi ceva NE-MAI-PO-MENIT!
Decât să te comporți așa, mai bine du-te și aruncă-te
în p**a mea; sper să-ți rupi gâtul.
Copilul lehămetisit.
25.07.2010
Ridică-te, frate
căci Dumnezeu ne-a dat păcate
cum ne-a dat suflet să urmăm, ridică-te,
umblă desculț acolo unde ceilalți fug de foc
oglindă fă-ți doar în deșert, din luciul apei
căci cioburile nu aduc noroc
iar viața nu stă-n clinchet de pahare
ci curge pe obraji din ochii tăi
sădește întrebări în întâmplare
și râde-ntâmplător de întrebări
odată cu copiii-ți ce se joacă
de-a oameni mari visând cărări
ce te-au adus aici, ce mi te-au pus în drum
ridică-te, frate, acum
bătătorește-le înainte să se trezească
și-nvață-i a griji merindele, cuvintele de dor
pe mai departe, pe când voi-vor să râdă-mpreună
ridică-te, frate, să-și spună
și nicio stea să nu apună
în calea rătăcirii lor…
26.07.2010
(…)
nothing took place, just time,
and nothing burned, just shined
and nothing worthed, just rhymed
and everything is gone… (…)
27.07.2010
- We could have had a whole history together…
- I know; now, I know…
________________________
- În afara unor cazuri extreme, precum violul – Doamne ferește! – nu aș face avort. Știi, mă gândesc în felul următor: doar fiindcă m-am simțit “în călduri”, doar fiindcă am avut chef într-o seară să mi-o trag și am fost într-atât de beată sau cu mințile aiurea, încât să nu mă gândesc, pe moment, la consecințele propriilor alegeri și acțiuni – doar pentru propria-mi indiferență sau stupiditate să ucid ceva ce se naște în mine? Dar din greșeală să fie, ori din păcate, cum vrei să-i spui, doar pentru asta să ucid?? Nu. Eu am făcut-o, eu o trăiesc și o dreg.
- Crezi că un copil nedorit poate găsi fericirea?
- Odată ce-l știu acolo, odată ce-l simt, îl voi dori, cu siguranță! Sânge din sângele meu. Cum să nu-l doresc?
- Nu mi-ai chiar răspuns la întrebare.
- Da, bine-nțeles că poate găsi fericirea. Odată ce e om, asta îi e menirea, asta va căuta, asta va fi învățat să caute și asta va găsi. Un om nefericit este un om care nu știe să caute, nu unul care nu găsește.
- Un om care caută doar pentru sine este un om bun?
- …nu știu; depinde: cum caută? Făcând bine sau făcând rău celorlalți? Ținând sau neținând cont de ei?
- …capabil sau incapabil să renunțe la propria fericire pentru a celorlalți, atunci când acestea se distrug reciproc?
- Cred că mergi prea departe; nu judeci viitorul unui om, ci trecutul lui. Iar ceea ce întrebi se referă direct la alegerile pe care acesta LE VA FACE. Nu noi, acum, ci lumea, în urma lui, în urma acțiunilor sale, îl va judeca. Da, știu: noi suntem lumea; dar nu vom mai fi. Iar până atunci, acel copil, acel om al viitorului merită toată dragostea și responsabilitatea noastre; căci el ne va urma, ne va lua locul, ne va duce – sau nu – numele, cuvintele, iubirea, tăcerea, prostia, gelozia, egoismul, altruismul, visele și culisele mai departe… mă înțelegi, lista e lungă.
- …și dacă nu vei fi pregătită să-l ai?
- Atunci mă va găsi cu lecțiile neînvățate. Și-mi va fi învățătură de minte, mai întâi, apoi de suflet. Voi face tot posibilul să recuperez pe parcurs. Cred în Dumnezeu; nu va muri înaintea mea. Și sper să-i fac față, și sper să reușesc să-l învăț să iubească, să mă iubească, iar odată cu mine, să iubească viața ce i-am dat-o – din iubire. N-aș vrea să-l știu repetându-mi greșelile.
- Dar tu deja din ele vei fi învățat până atunci.
- Oare?
- Păi cum altfel? Crezi în Dumnezeu, dar te îndoiești?
- Bine-nțeles; una e să fiu sigură că Dumnezeu există, alta e să fiu sigură pe mine.
- Ești sigură că Dumnezeu există, dar nu ești sigură pe tine?
- Una e să cred și alta e să fac. Da, sunt sigură că Dumnezeu există și nu, nu sunt sigură că ceea ce fac e bine sau rău. Câtă vreme port credința în mine, credința în bine, mă va ajuta.
- Poate că, împotriva credinței tale, împotriva tuturor gândurilor, grijilor, eforturilor tale, copilul tău va fi un criminal, un ucigaș, un demon descătușat…
- Vorbești despre credința lui, nu a mea. Dacă va fi așa, înseamnă că nu voi fi reușit să nasc adevărata credință în el. Din punctul meu de vedere, nu are cum să facă asta, câtă vreme alegerea MEA, anume de a nu îl ucide, l-a adus pe lume. Sper să reușesc să-i bag acest gând bine de tot în cap și în suflet. Nu se va naște pentru a lua viața, ci pentru a o duce mai departe.
- Și dacă va fi soldat? Dacă va trebui să ucidă pentru a salva?
- …iartă-mă, Doamne: atunci, sper să salveze mai multe vieți decât va lua. Va fi soldatul Lui, nu al meu. Pentru mine va rămâne copil.
- Ești sigură că lui Dumnezeu îi pasă?
- Să-ți fie rușine! Te vei îneca în propriile cuvinte… Iartă-l, Doamne… dacă Lui nu îi pasă, înseamnă că ție nu-ți pasă și mă jignești întrebându-mă; păstrează-ți întrebările acestea doar pentru tine, pentru atunci când te privești în oglindă. Și gândește-te la vechea zicală: fiecare pasăre pe limba ei moare. Nepăsării tale nu eu, ci El îi va răspunde. Și te va nărui.
- Copilul tău e fiu de Dumnezeu?
- Bine-nțeles!
- Să dea Domnul să fie așa…
- Și Domnul va da.
- Și Domnul va lua…
- Dar nu-nțelegi? Chiar nu înțelegi? Viața de Apoi este memoria noastră! Judecata noastră! Cântarul nostru! În funcție de ea trăim sau nu.
- Toți criminalii istoriei încap în ea…
- Blestemați, o, da!
- Și încă-i numărăm…
- Dar tu, tu cine ești? Ce bine faci tu omenirii?
- …eu doar întreb.
- Nu! Tu trăiești, înainte de toate! Iar prin tine duci ceva mai departe… deci, ce duci?
- …clipele, bănuiesc. Și credința ta.
28.07.2010
Cuvintele astea, bată-le norocul
toate-ți duc dorul
născut din senin
născut din senin…
____________________
Ce-aș vrea să fac eu pe scena din Cluj?
- Hehe, păi, în niciun caz teatru.
…unii mă întreabă: și mai ce?
05.08.2010
p.9: “(…) încercarea de a obține cunoașterea lumii spirituale prin mijloace materiale este evident absurdă; principiile le putem găsi doar în noi înșine și nu în obiectele exterioare.”
p.18: “Sfârșitul lumii nu este niciodată, și nu poate fi niciodată, altceva decât sfârșitul unei iluzii.”
René Guénon, Criza lumii moderne
07.08.2010
Doar să încep ce-am terminat
i-aș spune că probabil mi-e sortit
de ce nu termin ce am început
dacă m-ar întreba cineva.
08.08.2010
So now I’m nothing…
Your dreams will fall apart and you will see:
Nothing but love what’s taken
nothing but love what’s left behind.
____________________________________
Mă uit urât la voi
că nu văd bine, nu de alta…
____________________________________
Ne numărăm anii calculând clipele
frumoase, căci ele răspund primele memoriei
și-ajungem să ne credem mai tineri, ce dor mi-e
și ne oprim aici, norocoși dacă ne ținem de mână, în brațe
căci dragostea a mai crescut de-atunci, un an, doi, trei
darămite douăzeci, am învățat ceva din visele alea
căci toate sunt uitări de sine, regăsirile altora…
ne oprim aici, dar încă nu am terminat
merindele-cuvintele, ce voiam să-ți scriu, ce s-a mai perindat
prin mintea-mi de copil…
- Dar ție ce-ți place?
Și arătarea să răspundă pe-un ton gros, macabru, funerar:
- Am o singură plăcere: păcatul.
Păi ți l-aș scuipa dac-ar fi prea înalt,
i-aș trage-un șpiț în fund dac-aș ajunge
ce vrei, domnule polițist, pe ăla dracul mi l-a pus în cale, oricum veneam să vă salut și, odată cu mine, să vă aduc salutările lui X, a, îl știți, chiar îl cunoașteți, vă mulțumesc, dar nu era nevoie, un pahar, într-adevăr, ar merge, știți, să meargă el, paharul, în locul meu, hehe, că eu am tot umblat, da da, în drum spre dumneavoastră, cum spuneam, în drum spre Doamne-ajută… aaa, ce-a făcut ticălosul? Păi să vedeți pe ce ton mi-a răspuns la întrebare! Uitați, plicul acesta l-am găsit aici jos, la intrare, în timp ce băieții dumneavoastră mă târau… ce? Nu! În niciun caz! Vă rog frumos, domnule polițist, băieții și-au făcut treaba cum știau ei mai bine, poate că le-ar trebui un profesor mai bun, ce-i drept, dar ei nici vorbă să fie vinovați de ceva. Ticălosul ăla, cum v-am spus… sincer, nu știu cine-ar fi putut pierde un plic așa de gros, a, s-a semnat! ticălosul, hehe, a, e de la X, haha, ce surpriză, domnule polițist, ce surpriză…
Dacă plicul acela ar fi cu adevărat destinat unui profesor mai bun, ar trebui să ajungă în mâinile unui profesor mai bun; nu într-ale unui polițist.
Prin mintea-mi de copil…
Pentru că plec 23/06/2010
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), De-ale soldatului, Esenţa şi intepretările ei, Pentru cei cu poftă de lectură.2 comments
31.05.2010
Întrebarea e: Când?
Răspunsurile sunt toate anapoda, încolăcite precum nişte râme
alegi în funcţie de cât de bine stă în cârlig şi cauţi să prinzi
momentul, „adevărul”, dumnezeii de picior…
Întrebarea e: când? sau: când nu?
01.06.2010
Astăzi, nu.
02.06.2010
August
La mine stă sora unui sfânt
vorbeşte păsărilor în timp ce facem dragoste
le dă de mâncare şi le spune pe nume
ciripcipcip! le ademeneşte cu pâine
şi le plânge
de milă… îmi sărută obrajii, îmi inundă auzul şi suspină:
- Ispita îngerilor n-are chip, se spune,
n-are nici somn, nici ani
la mine-n trupul tău, pe bune,
stă sora unui sfânt…
05.06.2010
Trăiesc cu o intensitate aproape imposibilă de descris toate câte vin în calea-mi; valuri şi stânci, doar valuri, doar stânci – nu le mai disting şi-mi fuge gândul la tot ce las în urmă: pentru ce? …murim pe capete şi – îmi repet fără de noimă – facem dragoste ca nişte bezmetici – oare ne va prinde asfinţitul goi?
Imuni la visele celorlalţi, căci cunoaştem
neîmplinirea alor noastre nu stă-n trecut, nu stă în timp, ci în oameni,
în toţi cei ce n-am fost să fim.
Mă numesc Andu şi-s un vis,
străinul-din-cuvinte ce-ţi cântă-n somn menirea
odată cu soldatul renaşte omenirea
şi frigul, şi războiul, şi stelele postume
le porţi la gât, în suflet şi-n priviri…
Mă numesc cum te numeşti
şi sunt ca tu să fii
un suflet de copil pe care-l pot avea
doar îngerii.
Ştiţi, mamă? tată? frate?
Ştiţi… eu sunt aproape – tot ce-am vrut să fiu.
_________________
Adu-ţi aminte cum ne-am cunoscut
zgâriai cu unghiile un zid de ani cadou
şi adunai pulberea zilelor de-apoi… aveai buzunarele pline
când ţi-am spus de daltă şi ciocan, ai făcut o gaură – fără măsură, cât un om
şi m-ai uitat cioplindu-l
vin şi te-ntreb: i-ai dat măsura?
dar pulberea, ai adunat-o toată?
la capătul plimbării-ar trebui, zic eu:
unu – să fii un om mai bun, dintr-o bucată
şi
doi – să ştii câte-ai pierdut până acum
…trei:
Dumnezeu e ultima ispită; să ştii că e pe drum
şi merită trăită.
Copilul fericit.
06.06.2010
Omul cu haosul se scuză, de obicei, pentru întreaga harababură pământească: pentru nopţile pierdute prin peşteri, pentru disperarea cu care-şi poartă cuvintele către nici el nu ştie ce, pentru faptul că e…
- Nu faceţi ca mine! spune acesta, iar lumea face întocmai.
Omul cu haosul jonglează la orice înălţime; îl ţine cât îl ţine, apoi, în aplauzele tuturor ordinilor lumii, îl devorează până ajunge la durere – nu ştie cum s-o ia. Îi întinde capcane, o momeşte cu râsete deşarte, apoi cu vorbe-alese, apoi cu el însuşi – durerii-i trebuiau doar lacrimi şi morminte… sfârşeşte sfâşiat.
07.06.2010
Martorul pierderii timpului… pardon, inculpat.
- Nu faceţi ca mine.
Aniversările trecutului, clipele coacerii târzii
Ne-am obişnuit să spunem că
totul e relativ – o afirmaţie mult prea exactă, teribil de goală şi exactă,
precum iluzia timpului – totul e relativ, ce complicaţie, în loc să ne rezumăm la a spune că-i miezul zilei, ne vedem obligaţi să nuanţăm, să „completăm”: când la mine-i miezul zilei, la tine-i unu, la el e doi, la ea e trei… ni se termină pronumele personale înainte să dăm măsura exactă acestui tot „relativ”, atunci apelăm la deştepţi, ei vor porni de la ideea că pronumele personale nu sunt singurele valabile, ne vor povesti mai departe fusul orar: la ai noştri e patru, la ai voştri e cinci, la ai lor e şase când ale lor cinează, apoi, acesta e opt şi-aceea e nouă (nouă pe dracu’, uite ce zgâriată-i!), de toţi suntem zece şi niciunul nu crede într-al unsprezecelea ceas, căci miezul nopţii ne-a adus ce şi ne-a dat cui? La care am ajuns cu unu noaptea? Nimeni nu ştie că deja-i doi?
…totul se petrece simultan, dar nu, noi ştim mai bine, totu-i relativ – o afirmaţie mult prea exactă ca să accepte divagaţiile extrem de personale ale unui pronume mult prea interogativ: cine?
Nu trebuie să-mi dai dreptate; nu caut ceva atât de relativ.
Steaua ta, nu a mea, stă sub semnul întrebării acum: doar un punct?
Nu uita să mănânci.
08.06.2010
Iubirea se învaţă; ajunge( )-( )vor copiii să ne spună
Cu toţii avem aripi – putem zbura peste şi putem proteja
vieţile celorlalţi…
Dacă ţi-e dor de mine, naşte-mă
aminteşte-mi cuvintele uitate în tine
aminteşte-mi că ne învăţăm unii pe alţii
minte şi suflet
sens şi origini
ajută-mă s-ajung din urmă timpul pierdut,
să-l port în priviri până când
apoi, lasă-mi un rând:
de-ţi va fi dor de mine, naşte-mă
ajunge( )-( )vor copiii să ne spună.
09.06.2010
Începutul altora
Nu ştiu în ce măsură e bine să scrii la capătul zilelor în care lipsa ţi-e soră cu tăcerea; ceva mă ţine încă treaz, ceva îţi plimbă ochii peste rânduri, poate ţigara neterminată – începută tocmai în acest sens -, poate muzica, poate vinul, poate-ntâmplarea… scuză-mi orgoliul, sau credinţa, sau principiul nebun, dar nici în ruptul capului nu voi crede că, dacă n-ar fi fost întâmplarea, n-aş fi fost eu
cel ce scrie trecutul pe care-l citeşti.
Ceva indescifrabil nouă ne leagă. Acum, du-te fă dragoste, lasă-mă să-mi termin gândul, ţigara, întâmplarea.
…întâmplător, te iubesc.
15.06.2010
Cineva a( )tras cu timpul în noi
…s-a întâmplat în ’48; cineva a dat timpul înapoi, căutând să înţeleagă de ce s-a născut într-o singură zi dintr-un singur an din doar doi… părinţi. Cineva a scris o carte despre asta; altcineva, căci oamenii erau gata născuţi în ea, gata trăiţi, gata trecuţi deja, gata…
Tânărul avea căştile pe urechi când se opri din mers şi se întoarse,
privind pământul o clipă. Se aplecă, îşi dădu seama că nu era o bancnotă
ceea ce tocmai culegea de pe jos – maşina de poliţie semnaliză scurt dreapta, actele la control.
Coada ochiului sesizase simultaneitatea celor două acţiuni care, în mod normal, s-ar fi petrecut în lanţ -
mai întâi faci, mai apoi dregi – staţionarea maşinii nu era o consecinţă a propriei căutări, dar mai sunt şi alţii, se gândi.
- Bună seara (…mai întâi)! Vă par suspect? Orgoliu, nostalgie, lehamite – vocea unui om sătul.
- Trebuie să pari suspect ca să-ţi cerem buletinul?
- Asta dumneavoastră trebuie să ştiţi. Cel din dreapta înmână bucata de plastic şoferului, ca şi când s-ar fi simţit prost pentru că uitase
bunele maniere la secţie, acasă, ori în patul amantei.
- Şi cu ce ocazie prin Cluj? întrebă şoferul după ce notase toate datele şi se uitase cu luare aminte de trei ori la
pletele tânărului – suspect, bine-nţeles, pe plastic nu avea atâta păr.
- Sunt student aici de şase ani – accentul, ironic, pe număr, căci le ştia secţia pe de rost.
- Ai terminat? Cel din dreapta, ceva mai diplomat, probabil mai citit, în timp ce şoferul se holba pentru a patra oară la plete.
- Una, da – tânărul se mulţumi şi cu o remiză.
- Să aveţi o seară plăcută.
- Şi dumneavoastră la fel – îşi luă înapoi plasticul cules de pe jos şi-şi termină de citit noul nume.
16.06.2010
Ce doare cu adevărat?
[...] “Omul cum îşi aşterne, aşa doarme”… eu aştern întrebări; cine culege răspunsurile?
Cineva a tras cu timpul în noi; cineva atras cu timpul în noi… Este cu siguranţă cineva în noi,
iar timpul curge, de fapt, înapoi;
simplu precum mecanismul unui ceas – învârţi rotiţa, tragi arcul la extrem,
iar timpul curge, de fapt, în apoi.
Dumnezeu există în măsura în care cineva ţine socoteala timpului. Simt din nou că aberez,
dar cineva trebuie întotdeauna să tragă timpul înapoi ca el să curgă înainte;
sau să-l tragă înainte, ca el să curgă înapoi. Întoarcem foaia, placa şi clepsidra.
Mă doare golul pe care îl simt acolo unde, uneori, stă motivaţia. Ce boală o mai fi şi asta?
…să fie vorba de ahoretia lui Noica? Fişa clinică din 14 aprilie, anul curent:
Dar cel mai grav este lezată fiinţa, şi cu ea vorbirea, de către absurdul contemporan, care, dereglând şi suspendând determinaţiile, în primul rând comunicarea, riscă să nu mai poată spune nimic, decât sub forma spunerii de nimic (ca în teatrul lui Ionesco).
Aici [...] stă ceva din aceea ce s-ar putea numi: tragicul modern. Spre deosebire de cel antic, care ţinea de tăria generalului, cel modern ţine de libertatea haotică a determinaţiilor, şi până la urmă de pulverizarea lor. [...] Dar la ce s-a ajuns, cu această libertate totală a determinaţiilor cuprinse în modelul fiinţei? La fiinţă, în nici un caz; dar la riscurile nefiinţei – ceea ce nu trebuie spus întotdeauna ca o condamnare, ci în timpul nostru trebuie spus ca un avertisment pe care omul să şi-l dea singur.
[...] Maladivă cu-adevărat este, la om, doar conştiinţa vană şi strivitoare a trecătorului, a perisabilului şi a inutilităţii oricărei ispite de a fi şi face; ea singură slăbeşte pe om (când nu devine ea însăşi poezie sau cântec).
- Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, pp. 23-31
…persistă, în gândul meu, ideea: unii oameni nu încap în timpul lor şi ajung să definească viitorul. Determinaţii inclasabile prin lipsa lor de finalitate; acestea nu se termină odată cu omul care le-a fost fidel, inconştient de fidel.
“And there was trouble/ taking place…”
…persistă: cineva a tras cu timpul în noi.
Dar câte altele nu s-au întâmplat în ’84, în afară de banala mea naştere? …publicată-n ’48.
17.06.2010
Doamne-Doamne a fost azi matinal – mai în fiecare zi e, mai în fiecare noapte
duce grija fiilor lui, le pregăteşte chiftele şi -i sună să le spună că trenul are-ntârziere
o oră douăzeci, să-l aştepte la gară dacă vor să mănânce, le-aduce şi cireşe, că-i vară…
Doamne-Doamne are voce de mamă şi duce dorul copiilor săi.
Pentru o lume mai bună, pentru iubirea ce-o visăm a tuturor,
pentru mai mult sau mai puţin viitor.
19.06.2010
(Să râdem cu Andu)
Autorul şi drepturile lui
Orice autor are dreptul să râdă de propria creaţie.
Orice autor are dreptul să suprime, prin orice mijloace, orice încercare de emancipare a cuvintelor. Pentru a le ţine sub control, autorul îşi poate plasa, strategic, printre acestea, spioni; le poate intercepta, legitima sau anula convorbirile, legăturile şi oricare alte acorduri.
Excepţie de la alineatul anterior, autorul nu are niciun drept de anulare a acordurilor gramaticale.
Semnele de punctuaţie nu constituie obiectul niciunui drept de autor.
Printre drepturile autorului se mai numără şi cel de a-şi ucide, la răstimpuri, personajele. Trebuie totuşi menţionat faptul că autorul în cauză va fi mult mai apreciat dacă reuşeşte ulterior, pe baza unor motive temeinice, să le învie. Din această perspectivă, personajele nu au dreptul la replică, dar pot ataca în contencios administrativ decizia, în termen de cincisprezece zile de la publicarea ei – în cazul în care Ionescu acceptă să le fie avocat.
21.06.2010
Definiţia omului ex(-)act
Doamne, îţi mulţumesc că mi-am pierdut doar banii, nu şi capul,
restul nemeritând a fi silabisite, pun spațiul între paranteze
asta-i pecetea mea, cineva atras cu timpul în noi,
cineva a pierdut un portofel – astăzi, eu, mâine, clar, tu
cu toţii ajung la cuvinte
dacă nu-s arse înainte, adică ieri, azi sunt tăciune – eu nu dictez stări sufleteşti, ci
suflete, abia aştept să mă negi, să mă renegi, să nu mă recunoşti parte din tine…
problema mea e că sunt exagerat de personal – ţie-ţi lipseşte persoana
întâi, a doua, a treia, singular ori plural – mie-mi lipseşte ţigara,
paradoxal, sunt mort, n-am ce face cu ea,
dar ştiu că ţi-ar plăcea să mă vezi siluind-o cu gura
- ţigara e doar un cuvânt, ca şi visele tale -
mori fiindcă vrei sau mori fiindcă ştii? oricum fiind, mori
aşa că “muie, steaua!” – cu subînţeles
pentru că plec.
Ce am citit-visat; ce n-am trăit 20/03/2010
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), De-ale soldatului, Pentru cei cu poftă de lectură.add a comment
Mai întâi, mai demult (anul ăsta oare?), Mara mi-a spus să-mi notez visele, căci ele ar fi dezlegarea… la ce?
12.03.2010
Am visat că eram cu Raluca-Sas Marinescu şi cu un grup de studenţi (?), oameni, toţi mai înalţi decât mine; cumva, datorită mie, am ajuns într-un loc pe care îl ştiam a fi intersecţia străzilor Blajului şi Iacob Pisso, în Mediaş; totuşi, spaţiul era mai mare şi era deja transformat într-un fel de parc. Nu mai ştiu ce trebuiau să facă oamenii ăştia, dar la un moment dat eram toţi, mai puţin Raluca, aliniaţi (cu faţa în direcţia casei mele – dar asta n-am conştientizat-o în vis, căci nu despre asta era vorba); apoi am ieşit din rând, în faţa lor, şi îi priveam, cred că deveniseră actori şi repetau. Raluca mi-a dat un ziar indicându-mi un pasaj anume, iar eu am început să râd spunându-i ceva. Apoi au apărut, din partea dreaptă, câţiva indivizi de ale căror intenţii rele mi-am dat seama instantaneu. Mă uitam la ei fix, cum fac şi în realitate în situaţii de genul, ignorând-o pe Raluca – iar prin asta vrând parcă să-i atrag atenţia asupra lor. M-am băgat la loc în rând, căci doi sau trei dintre ei parcă voiau să ia la bătaie unul sau mai mulţi de-ai noştri; m-am băgat între ei şi i-am rugat frumos să plece (Andu să roage frumos??), căci eram în mijlocul unor repetiţii. De fapt, m-am băgat între ei cu pieptul în faţă şi privindu-i de jos, căci şi aceia erau mai înalţi – şi mai bine făcuţi. Unul dintre ei, cu geacă roşie, dintr-aia umflată, m-a împins un pas sau o jumătate de pas în spate. Nu mai ştiu dacă i-am rugat frumos să plece înainte sau după ce m-a împins. Vreo doi sau trei m-au ascultat – erau îmbrăcaţi în negru -, iar în momentul în care cel cu geacă roşie era din nou în dreptul meu, atât de aproape de parcă eram într-un autobus arhiplin, faţă în faţă, deşi el se uita încă în stânga, spre cel/cei de care se legase iniţial (?), l-am împins cu pieptul, obligându-l să facă pasul/ jumătatea de pas în spate în timp ce trecea în dreapta mea. Cei în negru parcă s-au oprit, odată cu el, să mă privească, eu îl fixam cu privirea, aşteptând să treacă, să plece; în momentul în care credeam că mă va lovi, l-a lovit pe cel din stânga mea.
În tot timpul ăsta, Raluca stătuse de vorbă cu cineva, iar când m-am apropiat de ea, mi-a reproşat că din cauza mea nu-ştiu-ce doctor – acel cineva – îi reproşase ceva legat de nu-ştiu-ce teorie sau punere ai ei în practică – nu mai sunt sigur de acest aspect. Cred, totuşi, că era vorba de locul în care ne aflam – eu fiind responsabil.
Apoi ne-am împrăştiat relativ, iar spaţiul devenise un hibrid între cel menţionat anterior şi zona cartierului Grigorescu din apropierea podului Garibaldi, în Cluj: acum, undeva aproape, în spatele nostru, curgea un râu. Şi deveniserăm un fel de turişti căutând cazare (să fac aici legătura cu discuţia avută aseară cu Ioana Câmpean, privitoare la plecarea şi cazarea în Polonia – plecare care pentru mine nu va mai avea loc?).
Eram singur şi am văzut la un moment dat un punct negru ivindu-se şi dispărând, era noapte, apoi mi-am dat seama că era o pisică neagră, căci tocmai se urcase pe un stâlp (destul de mic, some kind of oldschool) de iluminare stradală. Funcţiona, iar pentru câteva clipe m-am gândit cum să fac să o prind – pisica. M-am lăsat păgubaş şi m-am îndepărtat, iar în timp ce mergeam pe lângă un perete ce semăna cu spatele unei şcoli/ săli de sport (clădire asemănătoare cu aia de curent electric pe lângă care urci să ajungi la căminul 16 din Haşdeu, doar că terenul nu era în pantă, ci drept), mă gândeam că, deşi nu îmi este la fel de drag precum Alex Şerban, Alex Lupea măcar citea – deşi nu aveam de unde şti. (Sorry, Şerbi, povestesc doar ce-am visat.)
Am ajuns pe o altă stradă, unde o fată/femeie era dezorientată şi ceruse informaţii unui curăţător stradal (?); m-am oferit să o ajut şi mi-a devenit cunoscută, eu am luat o hartă de undeva de pe un raft (ce căuta raftul pe stradă? nu contează), iar ea a luat o hartă dintr-o maşină – sau viceversa. Ne amuzam amândoi, căci niciuna din hărţi nu era potrivită. Mai departe, degeaba mă chinui să-mi amintesc această frântură.
Bun. Acum, fragmentul cel mai nasol din vis, fragment care nu mai ştiu dacă “a avut loc” înainte de partea cu Raluca, sau după, sau între cele scrise mai sus.
Primul lucru pe care l-am făcut, în gând, după ce m-am trezit, a fost să-l blestem pe Steven Pinker cu rahatul său de “Cum funcţionează mintea”, căci am ajuns să visez S.F.-uri.
Mai întâi, eram cu trei sau patru oameni – trei bărbaţi şi o femeie, doi bărbaţi şi două femei – who the fuck cares? (se pare că eu) – la mine acasă, în camera mare, iar masa era întinsă în mijlocul camerei, ca atunci când avem oaspeţi, însă spaţiul dintre masă şi mobilier era mai mare decât în realitate – încape un scaun între ele – şi simţeam o tensiune ca şi cum eram într-un film de acţiune ori thriller, căci acolo ne aşteptau alte două (sigur două?) personaje – un bărbat sigur – cu care, pare-se, cestelalte cu care eram erau în conflict. La un moment dat – tensiunea era în toi – am avut în minte două plan-detalii cu câte un penis, unul îndreptat împotriva celuilalt: cel din stânga (omul care-l deţinea) l-a împuşcat pe cel din dreapta, apoi cel din dreapta (omul) l-a împuşcat pe cel din stânga – sau viceversa. Dar, pe când primul împuşcat a căzut sau a dispărut rănit, ţâşnind sânge din el, cel de-al doilea a căzut şi cineva a declarat triumfător că uite adevărul! Şi penisul s-a dezintegrat, ca şi cum ar fi turnat cineva acid sulfuric pe el, lăsând să se vadă un întreg mecanism ascuns, un fel de chestie dintr-aia rotundă cum vezi la vechile sonerii ce anunţă pauza la şcoală, un fel de capac de platou; apoi întregul om, treptat dar rapid, s-a descompus, lăsând a se înţelege că nu era om – şi a dispărut într-un fel de vârtej tot mai mic. Apoi, învingătorul a împuşcat şi femeile şi pe toţi ceilalţi care mai erau prezenţi, cu toţii dovedindu-se a fi roboţi/ androizi de genul primului. Victoriosul nu mai avea partea de la brâu în jos a corpului, doar un fel de cip, un fel de cutie cu un cip în mijloc – unde înainte avea organul genital – şi, bătrân cum era, se lăuda cu asta, se lăuda că el nu a avut nevoie ca să trăiască atât de mult decât de cipul ăla afurisit ori cum i-o fi zicând.
Apoi, brusc, ori a fost împuşcat, ori a fost scos din priză, iar din spatele lui a apărut ceva ce semăna cu un robot pe şenile – an eeeevil robot – mai mic, maximum de înălţimea televizorului, pătrăţos, hidos, Doamne, ce căcaturi am ajuns să visez!
Mai bine pe iarbă, Doamne, mai bine delirul indus decât cel necontrolat.
1984 16/03/2010
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), De-ale soldatului, Pentru cei cu poftă de lectură, Photo.add a comment
En Esto Creo (1) 11/02/2010
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), Cuvintele altora, Esenţa şi intepretările ei, Pentru cei cu poftă de lectură.Tags: carlos fuentes, crezul meu, en esto creo
add a comment
“A-l crea pe Dumnezeu din cuvinte este marea onoare care i-a fost acordată omului.”
- Nietzsche a spus: “Dumnezeu a murit.”
Dumnezeu a avut ce a avut răbdare şi, într-o zi, a şoptit dintr-un sanatoriu din Weimar:
“Nietzsche a murit.”
“Dispărem din lume. Ne întoarcem în pământ. Iar de acolo ieşim ca să băgăm lumea în sperieţi.” Adică, să vorbim.
De ce continuăm să ne identificăm prin ignorarea a ceea ce suntem – îngemănare de trup şi suflet – şi, în ciuda acestui fapt, continuăm să fim exact ceea ce nu înţelegem?
Mie Isus mi-a spus aşa: Anselmo, fiul meu, nu fii creştin comod, fă-I viaţa grea Bisericii, fiindcă Biserica adoră creştinii liniştiţi. Eu, în schimb, îi iubesc pe creştinii încăpăţânaţi ca tine; nu câştigi nimic dacă eşti un catolic fără probleme, un credincios simplu, un om al credinţei care nici măcar nu-şi dă seama că credinţa este absurdă şi că exact din acest motiv e credinţă, nu raţiune… te implor să fii întotdeauna o piedică… nu-I lăsa să treacă prin sufletul tău fără să-ţi plătească taxa de vamă spirituală: nu da credinţa ta niciunui conducător, niciunui stat secular, niciunei filosofii, niciunei puteri militare sau economice fără a ţine seama de complicaţiile, încâlcelile, excepţiile tale şi de blestemata ta imaginaţie…
Iată o invitaţie la credinţă văzută ca libertate şi responsabilitate.
- Da, ne imaginăm că Dumnezeu cunoaşte viitorul. Dar ştie oare Dumnezeu şi ce va gândi El însuşi în viitor?
- Vrei să spui că libertatea noastră ar putea afecta imaginea pe care Dumnezeu şi-o face despre sine însuşi şi felul în care va acţiona?
- [...] Verbul dumnezeiesc este necunoscut. Verbul omenesc este cunoscut. A-l crea pe Dumnezeu din cuvinte este marea onoare care i-a fost acordată omului. Nu vom şti niciodată când, unde sau de ce l-a creat Dumnezeu pe om. În schimb, ştim foarte bine că Sfântul Ioan al Crucii l-a creat pe Dumnezeu: “O, văpaie de iubire/ vie, ce duios răneşti/ străfundul miez al sufletului meu!” [...]
- Şi crezi că Dumnezeu a aflat? Am impresia că lui Dumnezeu nu-i place literatura, fiindcă literatura îi limitează, într-un fel, puterea şi asupra Cerului, şi asupra Iadului. De asta Dumnezeu nu scrie niciodată. Îi pune pe “negrii” săi, pe acei ghost writers să o facă pentru el. Dumnezeu nu scrie niciodată. Doar vorbeşte. E un orator. Un cintezoi.
- Atunci poate că ar trebui să ascultăm vocile care vorbesc despre Dumnezeu…
- De pildă.
- Gloria lui Dumnezeu este întrupată în creatura umană. Să acceptăm acest lucru, cu condiţia ca el să nu însemne nici pedeapsă, nici ridicare în slăvi. Este o definiţie care, pur şi simplu, ne identifică.
- Trebuie să admiţi că trăim pe un pământ plin de răni.
- Doar faptele omului vor putea închide, într-o zi, aceste răni.
- Vrei să spui că lumea creată este neterminată?
- Da. Iar aceasta este breşa prin care, în mod inevitabil, Dumnezeu mă agaţă de lume. Dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, răul omenesc este şi el parte din Dumnezeu? Eu cred că da. Suntem, de asemenea, reflexul părţii rele sau neterminate a lui Dumnezeu. Acţionăm pentru a-l completa pe Dumnezeu.
- Acţionăm pentru a-l completa pe Dumnezeu. Simt că te apropii de credinţă în sensul că a nu crede în Dumnezeu – atâta timp cât acţionăm pentru a-l completa pe Dumnezeu – înseamnă a ne reduce propriile posibilităţi omeneşti. A nu crede în Dumnezeu ar însemna să ne închidem propriul orizont. Să fie o laşitate a nu crede în Dumnezeu?
- Gândeşte-te, de pildă, că Dumnezeu ar fi, în acelaşi timp, subiectiv şi obiectiv. Vitalitatea sa e subiectivă. În mod obiectiv însă, pentru tine şi pentru mine, el nu poate fi altceva decât oglinda sufletului. Identificare, aşadar, omenească.
- Nu crezi în viaţa veşnică?
- Dacă ea există, odată ajunşi la ea, vom primi o nouă ordine de zi, necunoscută până acum. Noi nu cunoaştem agenda cerească.
- Vom primi noi instrucţiuni?
- Desigur. Dacă există viaţă veşnică, ar trebui să-l lăsăm pe Dumnezeu să se ocupe de detalii.
- Astăzi ne ardem trupurile. Cum am putea crede în învierea cărnii, pe care o promite Crezul?
- Gândeşte-te mai degrabă, prietene, la echivalentele trupului decât la reînvierea sa. Gândeşte-te la înnoirea sufletului, mai degrabă decât la supravieţuirea lui.
- În concluzie, crezi în Dumnezeu?
- În concluzie, Dumnezeu crede în mine?
- Uite, eu o să pun pariul lui Pascal: cred în Dumnezeu pentru că, dacă Dumnezeu există, ies în câştig, iar dacă nu există, nu pierd nimic.
Experienţa este dorinţă, râvnă sau proiect de realizare în sine, în lume, în propriul eu şi în ceilalţi. Cât cuprinde şi cât respinge din viaţă? Cine nu-i dă experienţei o valoare imensă, aproape sinonimă cu aceea acordată vieţii: experienţa iubirii, a prieteniei, a muncii, a creaţiei, a puterii, a fericirii? Experienţa înseamnă însă şi mândrie, ruşine, ambiţie, teamă. Şi plăcere. Şi speranţă.
Experienţele rele ne fac să ne întrebăm dacă rănile se închid atunci când ne asumăm cauzele care le-au provocat. Fiindcă există şi experienţe bune, în noi se naşte speranţa că acestea se vor repeta, că întotdeauna rămâne loc de ceva mai bun.
Fără îndoială, propria experienţă – bună sau rea – ne aminteşte, o dată şi încă o dată, că ne irosim posibilităţile fiecărei zile, că le întoarcem spatele celor care ne cer puţină atenţie, că uneori nu ne ascultăm nici pe noi înşine. O dată şi încă o dată ceea ce credeam permanent se va dovedi a fi trecător. O dată şi încă o dată, ceea ce ne imaginam că se va repeta nu s-a mai petrecut niciodată…
[...] Fiul unui visător nu ştie că este visat, iar teama tatălui este aceea că odrasla fantasmatică va descoperi că nu este un om adevărat, ci proiecţia visului – dorinţa – unui alt om. Vertijul existenţial al situaţiei se rezolvă atunci când tatăl descoperă că şi el este visat.
A deplasa: a muta din loc. Deplasare: a părăsi locul, cetatea. Mişcare, mutare, schimbare, transfer, deplasare: banii circulă, eroul avansează, descoperitorul călătoreşte, cuceritorul înaintează, iar navele sale dislocă tone de apă şi voinţă şi pasiune şi vise. Deplasare: distorsiune a imaginii vizuale prin inversarea coordonatelor sale uzuale: stânga şi dreapta, sus şi jos, dezorientare occidentală şi profunzime a Sudului, îndepărtarea Apusului şi pierderea Nordului sau, poate, o nouă dezorientare şi deplasare freudiană ca formă a visului, interpretare a visului ca interpretare a unui roman: omisiune, modificare, regrupare a materiei narative, înlocuirea recompenselor, schimbarea obiectului dorinţei, sublimarea percepţiei, identificarea şi numirea lucrurilor, deghizarea visului erotic, preschimbat în vis social, mascarada realităţii sociale, condensate în abrevierea unui vis de amor. Exorcismele coşmarului. Triumful aluziei înlocuite. Schimbarea imediatului în mediat. Sunt forme ale mişcării nu doar de suprafaţă, ci şi de profunzime: călătorii prin propria-mi cameră, călătorii spre centrul pământului, călătoriile luiUlise şi ale lui Phileas Fogg, dar şi călătoriile naratorului proustian sau ale insectei kafkiene; deplasări spre far, spre muntele vrăjit, dar şi în spatele oglinzii sau în grădina aleilor ce se bifurcă.
Occam ne cere să nu dăm atenţie mişcării, să o considerăm a fi o simplă reapariţie a unui lucru într-un alt loc. În schimb, Borges, Balzac şi Freud ne demonstrează existenţa unei experienţe care are nevoie de deplasare, de mişcarea dintr-un loc (interior sau exterior) în altul, lucru posibil însă doar printr-o transformare, printr-o metamorfoză. A cui? A experienţei în ţintă.
Iată un lucru care se enunţă cu uşurinţă, dar care se face cu mare dificultate şi, s-o spunem, cu o oarecare complexitate. A transforma experienţa în destin înseamnă, în primul moment, dorinţa de a face acest lucru. Dorinţa, însă, la rândul ei, se deschide ca un evantai de posibilităţi. Dorinţa de a fi fericit. O dorinţă pe care Iluminismul a consacrat-o ca drept, mai ales în legile fondatoare ale Statelor Unite: “The pursuit of happiness”. Există filosofii care înţeleg fericirea doar strâns legată de pasivitate; însă cultura faustică a Occidentului, imperativă şi imperioasă, ne propune să acţionăm pentru a fi fericiţi. Experienţa acţiunii este condiţia pentru a ajunge la fericire. În calea acestei acţiuni se vor ridica însă o mulţime de obstacole. Asemeni călătoriei lui Ulise, Odiseea căutării fericirii îşi va purta corăbiile, primejdios, printre Scilla şi Caribda, va auzi cânturile sirenelor, va zăbovi în braţele nimfei Calipso, va întâmpina riscul transformării din înger în porc. Va vedea şi va fi văzută prin groaznicul ochi al ciclopului Polifem. Şi se va întoarce acasă ca să se măsoare cu peţitorii, uzurpatorii tuturor lucrurilor pe care le credeam ale noastre.
Experienţa activă va trebui să se măsoare cu răul. Iar răul răului e că răul cunoaşte binele. Iar binele, prin însăşi condiţia lui, se bucură de inocenţa de a se cunoaşte doar pe sine. Iar răul are toate şansele să câştige, fiindcă se cunoaşte şi pe sine, şi binele. Experienţa binelui este copleşită de surpriza răului. [...] Dilema noastră e următoarea: binele trebuie să cunoască răul ca să-l poată învinge. Să-l cunoască fără să-l practice: iată o exigenţă ce defineşte sfinţenia. Există oare vreo posibilitate de a cunoaşte răul, fără a-l experimenta?
[...] Experienţa umană ar putea fi, cu greu şi în mod excepţional, constructivă doar dacă ea se va întemeia pe baze etice. Iar acest lucru cere, după mine, un înalt grad de atenţie – o atenţie care să treacă dincolo de eul fiecăruia, de interesul propriu, pentru a avea grijă de nevoile celuilalt, conectând subiectivitatea noastră interioară la obiectivitatea lumii, prin ceea ce eul propriu şi lumea împărtăşesc: comunitatea, punctul de contact între noi şi ceilalţi.
[...] A avea dorinţe şi a şti să le respecţi, să le corectezi, să le respingi… Care este calea spre acest ideal al experienţei? Tocmai echilibrul dificil între momentul activ şi cel pasiv. E suficient să vezi (nu să-ţi imaginezi, să constaţi zilnic în imagini şi ştiri) felul în care pasiunea degenerează în violenţă, pentru a reacţiona în favoarea unui echilibru ce nu condamnă pasiunea care ne aduce atâtea satisfacţii, echilibru izvorât dintr-o răbdare care nu este cea a lui Iov, ci cea a rezistenţei: curajul moral al lui Socrate [...], al tuturor umiliţilor şi obidiţilor din cetatea omului, al tuturor răbdătorilor pelerini spre cetatea lui Dumnezeu.
Anvergura aşteptării este însă strâns legată de atenţie. Ea nu înseamnă resemnare.
Miezul experienţei, mai bine zis, stă în însăşi conştiinţa faptului că orice experienţă este limitată.
A visa înseamnă a compensa ceea ce experienţa ne-a refuzat. Visăm despre viitor, dar visăm şi despre trecut. Dorim în ambele sensuri. Nu, e mai bine că ne-am născut. Şi fiecăruia dintre noi îi revine sarcina să-şi examineze propriile motive pentru care a meritat să se fi născut şi să-şi pună – în mijlocul luptei şi fără speranţa unui răspuns – interogaţiile excperienţei:
Care este relaţia între libertate şi destin?
În ce măsură poate fiecare din noi să dea formă personală propriei experienţe?
Ce parte din experienţa noastră este supusă schimbării şi ce parte permanenţei?
Cât îi datorează experienţa necesităţii, hazardului, libertăţii?
De ce continuăm să ne identificăm prin ignorarea a ceea ce suntem – îngemănare de trup şi suflet – şi, în ciuda acestui fapt, continuăm să fim exact ceea ce nu înţelegem?
În ziua morţii sale, tata a făcut două lucruri: a probat un costum nou şi a făcut dragoste cu mama.
Eram o familie fericită. Poate că în ochii lui Tolstoi n-am fi fost o familie prea interesantă. Cine îşi doreşte însă să fie interesant cu preţul nefericirii?
Da, inimă pasionată, însă una care îşi ascunde tristeţea. Căci cine se naşte nefericit e din leagăn nenorocit.
(Despre fericire…)
Personal, nu văd decât două căi, ambele dificile – dacă nu imposibile –, pentru a crea o nouă dimensiune a fericirii pentru timpurile noastre. Cea mai abruptă este aceea a recuperării spiritului tragic. Sentimentul tragic nu se înşală cu privire la răul pe care ni-l putem face unii altora.
[...] Şi totuşi, să nu ne amăgim… Chiar şi în spaţiul vieţii personale, există oare fericire care să nu fie umbrită, mai devreme sau mai târziu, de moartea fiinţei iubite, de despărţirea de aceasta, de trădarea fidelităţii, de prietenia stricată?
Iată de ce fericirea rămâne un cuvânt ambiguu, un cuvânt critic, uneori un cuvânt cu două feţe care are nevoie de lumina iubirii pentru a se descoperi cu adevărat.
(Despre globalizare)
Memoria ororii este încă vie. Am cunoscut chilience violate de câini în prezenţa copiilor şi bărbaţilor lor, în puşcăriile salvatorului creştinismului, Augusto Pinochet. Am cunoscut mame argentinience care-şi căutau în zadar fiii dispăruţi “prin grija” cruzilor militari trimişi de Jorge Videla. Am văzut chipurile unor bărbaţi şi femei din Sud pălind doar când se pomenea numele “îngerului morţii”, blondul şi chipeşul căpitan Astiz, specialist în aruncarea de călugăriţe vii din avion în Rio de la Plata; doar când se pomenea numele generalului chilian Contreras, asasinul lui Orlando Letelier pe străzile din Washington, al lui Carlos Prats pe străzile din Buenos Aires, al lui Bernardo Leighton pe străzile Romei. Ariel Dorfman are dreptate în piesa sa de teatru Moartea şi fecioara. În temniţele organizaţiei DINA din Santiago de Chile, torţionarii dictaturii se distrau introducându-le prizonierelor în vagin şobolani vii.
Secolul cel mai scurt… De la Sarajevo 1914 la Sarajevo 1994. ce lung pare, prin comparaţie, secolul al XIX-lea, care se întinde de la Revoluţia Franceză până la Primul Război Mondial! Şi ce lung, din punct de vedere cultural, pare un secol care începe, în literatură, cu Goethe şi se termină cu Joyce, care merge, în pictură, de la Ingres şi Delacroix până la Matisse şi Bracque, în filosofie de la Schopenhauer şi Kant până la Husserl şi Heidegger! Şi ce scurt e secolul al XX-lea, care începe cu Picasso şi se termină cu Picasso!
Tema finală a secolului al XX-lea se prelungeşte deja în secolul al XXI-lea şi poartă numele de globalizare. Iar eu, care am trăit toate aceste patru etape, susţin că globalizarea este denumirea unui sistem de putere.
(Puterea banului = putere creshedonică)
Combinaţie între Cresus (bani) şi Hedone (plăcere), cultura globală devine o paradă a modei, un ecran gigantic, un vacarm stereofonic, o butaforie. Ea ne transformă în nişte “roboţi veseli”, cum spunea C. Wright Mills. Ne condamnă “să ne distrăm până la moarte”, cum sună titlul unei cărţi celebre de Neil Postman, în timp ce milioane de fiinţe omeneşti mor fără să fi zâmbit vreodată.
[...] Departe de a se sfârşi, istoria este mai vie, mai conflictuală, mai sfidătoare ca niciodată. Capacitatea omului de a-l face pe om să sufere şi-a atins apogeul în muribundul nostru secol XX. [...] Ne rezervă oare ceva mai bun secolul al XXI-lea? Avem dreptul să fim sceptici. Sau, cel puţin, să definim pesimismul, asemeni lui Oscar Wilde, ca un optimism bine informat.
(Despre Isus)
Aceasta e forţa incomparabilă a lui Isus. Din sărăcie, umilinţă şi anonimat, predică ceva mai mult decât salvarea lumii. Predică şi practică salvarea în lume. Ne oferă o lume ca oportunitate de salvare, nu ca tărâm condamnat fatalmente la căderea în păcat. Viaţa veşnică, astfel înţeleasă, este, în realitate, o dimensiune spirituală a dorinţei omeneşti. [...] Pericolul care-l pândeşte pe Isus e grandoarea sa. Condiţia eternităţii sale e viaţa lui secretă şi obscură. Contactul personal cu ceimai nevrednici şi mai necredincioşi… Isus nu le predică celor ce cred în el. Nu stabileşte dogme. De altfel, propriile sale contradicţii l-ar împiedica să o facă. Dar şi faptul că nu ştim nimic despre adolescenţa şi tinereţea sa…
În zilele noastre, puterea a învăţat o serie întreagă de metode pentru a se face invizibilă, bizuindu-se, mai mult ca niciodată, pe faptul că însăşi victima îi va conferi puterii puterea.
[...] De ce să publici Cervantes într-o ţară cu 90% din populaţie analfabetă? – a fost el atunci întrebat şi criticat. Azi, răspunsul e evident: pentru ca analfabeţii, atunci când vor înceta să mai fie analfabeţi, să poată citi Don Quijote, nu Superman.
Tot astfel, în zilele noastre, lumea editorială trebuie să fie încredinţată că mediile audiovizuale creează cititori, nu îi răpeşte din lumea cărţii. Pentru aceasta, trebuie să se insiste de la început – încă din sala de clasă şi, pe cât posibil, din propria casă – asupra receptării imaginii vizuale cu acelaşi spirit critic căruia i-am supus dintotdeauna literatura şi artele plastice. Spectatorul trebuie învăţat să-şi exercite responsabilitatea critică asupra imaginii pe care o primeşte.
[...] Totuşi, să nu ne păcălim singuri în privinţa pericolelor reale, fiindcă nu excesiva popularizare a diverselor mode şi a prostului-gust – pericol care a existat dintotdeauna – e cea mai dăunătoare, ci utilizarea noilor tehnologii pentru a le fabrica certitudini celor ce se îndoiesc. În lumea necesităţii şi a hazardului care a fost de la bun început lumea noastră, un text este necesar pentru a face inteligibil ceea ce era lipsit de sens. Dintr-o asemenea necesitate se poate ivi însă şi Biblia, dar şi Mein Kampf.
Cartea ne spune că viaţa noastră este un repertoriu de posibilităţi care transformă dorinţa în experienţă şi experienţa în destin.
Cartea ne spune că celălalt există, că ceilalţi există, că personalitatea fiecăruia nu se epuizează în ea însăşi, ci se zbate în obligaţia morală de a le acorda atenţie celor din preajmă.
Cartea este educarea simţurilor prin intermediul limbajului.
Cartea este prietenia tangibilă, olfactivă, tactilă, vizuală care ne deschide porţile iubirii, sentiment ce ne înfrăţeşte cu lumea, fiindcă împărtăşim cu ea verbul lumesc.
Astăzi, mai mult ca oricând, un scriitor, o carte şi o bibliotecă denumesc lumea şi îi dau cuvântul fiinţei omeneşti.
Astăzi, mai mult ca oricând, un scriitor, o carte şi o bibliotecă ne spun: dacă noi nu dăm nume, nimeni nu ne va numi vreodată. Dacă noi nu vorbim, tăcerea îşi va instaura întunecata ei stăpânire.
(Despre libertate)
Curajul personal este o formă de libertate care cade sub incidenţa eului. De îndată ce se îndepărtează însă de cercul eului, libertatea îşi dă seama că nimeni nu e liber pe cont propriu. Libertatea se exprimă în primul rând la persoana întâi singular, dar se menţine doar la cele trei persoane ale pluralului. Libertatea mea sunt “eu”, plus “noi”, plus “voi” şi plus “ei”. Tensiunile care se stabilesc astfel între eul meu liber şi lumea celorlalţi pot fi conflictuale, dar ele sunt întotdeauna creative, în sensul că libertatea ca posibilitate a mea, înainte de orice, devine deplină doar atunci când ea înseamnă şi posibilitatea celorlalţi.
Subliniez cuvântul posibilitate, pentru că piedicile care stau în calea libertăţii sunt destul de mari şi din cale-afară de puternice, parcă pentru a ne convinge că “a fi liber” nu e un lucru la îndemâna oricui. Se poate acţiona liber împotriva propriilor interese, din masochism, dar mai ales din ignoranţă sau dintr-o greşeală de judecată. Libertatea poate fi pusă în slujba răului. Necesitatea o îmboldeşte, dar o şi limitează şi frustrează. Natura o convoacă, dar o şi expulzează. Hazardul este avertismentul ei învăluitor.
[...] Manuel Azana a spus-o foarte bine: se poate ca libertatea să nu-i facă fericiţi pe oameni, dar, cel puţin, îi face oameni.
Nu există dorinţă inocentă, fiindcă nu dorim doar să posedăm, ci şi să transformăm obiectul dorinţei noastre. Descoperirea se încheie prin cucerire: dorim lumea pentru a o schimba.
(Despre moarte)
Moartea unui tânăr este nedreptatea pură. Iar când ne revoltăm împotriva unei asemenea cruzimi, învăţăm cel puţin trei lucruri: în primul rând, că atunci când moare un tânăr, nimic nu ne mai separă de moarte; în al doilea rând, că există tineri care mor pentru ca astfel să fie şi mai iubiţi; iar în al treilea rând, faptul că mortul nostru tânăr continuă să trăiască, fiindcă dragostea ce ne-a unit continuă să existe în propria noastră viaţă. [...] Moartea ne spune: te înşeli, ceea ce a fost… azi nu mai e. Noi îi răspundem: te înşelăm noi pe tine, ce a fost nu doar continuă să fie, ci este mai mult ca oricând.
Aceasta este moartea care ne cuprinde pe toţi. Moartea împărtăşită a cuvântului care învinge moartea.
Există oameni care aşteaptă ca moartea să-i elibereze de propria lor memorie. Multe sinucideri. Există oameni care vor regreta toată viaţa (cea care le-a mai rămas) că nu au băgat-o în seamă pe fiinţa care s-a dus pentru totdeauna, că nu i-au întins o mână, că nu au ascultat-o. Există tăcerea iubirii virile care trebuie să aştepte până la moarte pentru a se manifesta – şoapta adresată celui mort, căruia, din pudoare, nu i-am vorbit când era viu. Urzeală de regrete şi remuşcări, ce sunt ca un al doilea linţoliu pentru cel mort. Iar cel din urmă îşi va fi exercitat oare dreptul de a lua cu el în mormânt secretul? Căci, nu e acesta unul din marile drepturi ale vieţii: a şti că ştim ceva ce nu vom spune niciodată?
Gândeşte-te la ce e neîndoielnic. Există oameni care mor pentru a fi şi mai mult iubiţi. Gândeşte-te că mortul iubit trăieşte fiindcă iubirea care ne-a unit e încă vie în viaţa mea. Gândeşte-te că doar ceea ce nu ţine a trăi cu orice preţ are şansa de a trăi cu adevărat.
O viaţă nu ajunge. E nevoie de mai multe existenţe pentru a edifica o personalitate.
Ideile nu se duc niciodată până la capăt. Adesea ele se retrag, hibernează ca unele animale, aşteaptă momentul prielnic pentru a-şi face din nou apariţia. Gândirea însă nu moare. Ideea ce părea moartă într-o vreme… reapare în alte vremuri. Nici spiritul nu moare. Suferă mutaţii. Se reduplică. Uneori se umflă în pene, alteori imploră. Dispare, se crede că a pierit. Reapare.
De fapt, spiritul se face simţit în fiecare vorbă pe care o rostim. Nu există vorbă care să nu fie încărcată de uitări şi amintiri, nuanţată de iluzii şi eşecuri. Şi, fără îndoială, nu există cuvânt care să nu învingă moartea, fiindcă nu există cuvânt care să nu poarte în sine o iminentă reînnoire. Cuvântul luptă împotriva morţii, fiindcă este inseparabil de moarte, o driblează, o anunţă, o moşteneşte… Nu există cuvânt care să nu fie purtătorul unei iminente resurecţii. Fiecare cuvânt pe care îl spunem anunţă, simultan, un alt cuvânt, pe care-l ignorăm fiindcă l-am uitat, şi un altul, pe care nu-l ignorăm fiindcă îl dorim. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu trupurile, care sunt materie. [...] Trăim o epocă ce este a noastră, dar noi suntem umbrele unei alte epoci, trecute, şi precursorii epocii care va veni. Să nu renunţăm la aceste promisiuni pe care moartea ni le face.
Et pour vous…
Barbarii. Eseu despre mutaţie 27/12/2009
Posted by soldatulluimakine in Cuvintele altora, Esenţa şi intepretările ei, Interneto-cultură, Pentru cei cu poftă de lectură.4 comments
“A te întreba ce este un anumit lucru înseamnă a te întreba ce drum a parcurs în afara lui însuşi.”
“În general, barbarii se îndreaptă într-acolo unde găsesc sisteme pasagere. În căutarea sensului şi a experienţei, ei se orientează în căutarea unor gesturi în care să fie lesne de intrat şi lesne de ieşit. Le preferă pe acelea care, în loc să acumuleze mişcarea, o generează. Preferă orice spaţiu care poate genera o acceleraţie. Nu se mişcă în direcţia unui scop, deoarece scopul e mişcarea. Traiectoriile lor se nasc la întâmplare şi se sting prin epuizare: nu caută experienţa, ci sunt experienţa. [...] Mişcarea e valoarea supremă. Barbarul e capabil să îi jertfească orice. Inclusiv sufletul.”
„Atunci când mă gândesc la ce-i poate determina pe barbari să demoleze toate aceste lucruri, nu pot să nu mă gândesc că – nu exclusiv, ci inclusiv – un anumit rol îl joacă şi amintirea celor petrecute în secolul trecut. Într-un fel, sedimentarea unei suferinţe imense, generată de două războaie mondiale şi de un Război Rece plutind în suspensie deasupra holocaustului nuclear. Ca şi când oamenii şi-ar fi predat, din tată în fiu, şocul acestei terori prelungite şi s-ar fi jurat că aşa ceva nu se va mai întâmpla în felul acela. N-aş confunda-o cu o nouă vocaţie pentru pace, n-aş spera atât de mult: însă, oricât de neplăcut ar fi s-o spun, cred că acel suflu prelung al suferinţei a sugerat, inconştient, o suspiciune înrădăcinată faţă de tipul de cultură care a generat toate acestea, ori cel puţin le-a permis. Probabil că oamenii s-au întrebat, în maniera cea mai simplă şi într-un ungher ascuns al minţii: oare nu cumva tocmai această idee de spiritualitate şi de cult al profunzimii o fi la rădăcina acestui dezastru?
Asemenea întrebări sunt greu de digerat: îţi şi imaginezi aerul de totală durere în pix cu care ultimul sosit, lipsit de orice reflexivitate, nespus de mândru de propriul echipament rudimentar, descarcă în spinarea elitei de inteligenţă a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea responsabilitatea unui dezastru. Când noi ştim că tocmai o asemenea coborâre a pragului de reflexivitate le-a permis maselor să confunde un bun-simţ aparent cu o inteligenţă revoluţionară, oferindu-şi propriile creiere odihnite serviciului unor viziuni delirante.
[…] Barbarii nu pun mare preţ pe istorie. Dar, cu siguranţă, gestul instinctiv cu care se feresc de puterea mântuitoare a sufletului seamănă mult cu acela al copilului care evită ţeava de eşapament cu care s-a ars. E ceva mai puţin decât un raţionament: e un gest nervos, animalic. Ei caută un context (o cultură) în care un secol precum secolul al XX-lea să redevină absurd, aşa cum probabil că le-a apărut şi celor care l-au fabricat. Iar dacă vă gândiţi la surfingul mental, la omul orizontal, la sensul dispersat la suprafaţă, la alergia faţă de adâncimi, atunci puteţi intui ceva despre animalul care se apucă să-şi caute un habitat care să-l ţină la adăpost de dezastrul părinţilor. Oare timpul scurt pe care barbarii îl rezervă gândurilor nu pare o metodă de a-şi interzice idei ce pot genera idolatrii?
[…] Oricum: le e teamă să gândească serios, să gândească profund, să gândească sacrul: probabil că în sinea lor, pe undeva, pulsează memoria analfabetă a unei suferinţe îndurate fără eroisme. Nu e o memorie de respectat? Ori cel puţin: de înţeles?
Era numai ca să vă pun pe gânduri. Era un soi de antrenament ca să vă obişnuiţi să vă gândiţi cum poate fi logică şi rezonabilă, împotriva oricărei logici şi a oricărei rezonabilităţi, ideea de a demola sufletul. De a-l căuta altundeva. Cu totul şi cu totul altundeva. Pentru cine nu efectuează un pas de acest gen, barbarii rămân o entitate de neînţeles. Iar oamenii se tem de ceea ce nu înţeleg.”
“Dar punctul de vedere al barbarului, care este?
Până una-alta, lui nu-i pasă de efort. Nu fiindcă ar fi prost (nu întotdeauna, nu în acest caz), ci fiindcă pentru el, aşa cum am văzut, nu e o valoare. Sau mai bine zis: nemaifiind o plăcere, […] nu e o valoare. Cu o înverşunare oarecum admirabilă, barbarul a încetat să mai creadă că drumul către sens trece prin efort şi că sângele lumii curge în adâncime, unde numai o muncă grea de excavare îl poate ajunge. […] Aşadar, barbarul elimină din joc unul din criteriile de suspectare a spectaculozităţii. Frumos e cum îl dezintegrează pe celălalt.
[…] S-ar putea afirma că adevăratul coşmar al barbarului e să rămână împotmolit în punctele prin care tranzitează, ori încetinit de tentaţia unei analize, ori de-a dreptul oprit de o inopinată deviaţie spre profunzime. De aceea, el tinde să caute staţii de trecere care, în loc să-l reţină, îl expulzează. Caută creasta valului, ca să poată surfa ca un zeu. Unde o găseşte? Acolo unde există ceea ce noi numim spectaculozitate. Spectaculozitatea e un amestec de fluiditate, de rapiditate, de sinteză şi de tehnică ce generează o acceleraţie. De pe spectaculozitate ricoşezi. De pe ea sari cât colo. Îţi insuflă energie, nu ţi-o consumă. Generează mişcare, nu o absoarbe. Barbarul se îndreaptă într-acolo unde găseşte spectaculozitatea fiindcă ştie că acolo scade riscul să se oprească. Spune: fiindcă acolo scade riscul de a gândi, acesta-I adevărul.Da şi nu. Barbarul gândeşte mai puţin, dar gândeşte reţele, fără nici o îndoială, mai întinse. Acoperă pe orizontală drumul pe care suntem obişnuiţi să ni-l imaginăm pe verticală.
[…] Acolo unde noi vedem o antiteză, ori cel puţin două elemente de natură diferită, el vede un singur fenomen. Acolo unde noi căutăm un răspuns, pentru el nici măcar nu există întrebarea.”
…pentru mine, există. Nu una, ci multe. Mult prea multe. Pentru voi…
Acest principiu nebun (II) 24/12/2009
Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), De-ale soldatului, Pentru cei cu poftă de lectură.2 comments
(diferenţa între tăcere şi minciună? [...] Se adună Mara, se adună timpul, bine-nţeles, dar nu prezent acesta e nimic decât sfârşit al tuturor ce-ai fost.)
- Soldatule, nebunule, am nevoie de voi!
- .Dar cine eşti?
- …nu ştiu; am fost amândoi dintre voi, acum nu ştiu.
- De unde ştii că ai fost?
- …vă scriu.
- Deci eşti.
- Ai uitat cumva să visezi?
- …ori, poate, să minţi?
- Da. Să fiu minţit. Mi-e de-ajuns.
- …să visezi?
- Şi să visez m-am săturat. Ce rost, când nimeni nu-mi veghează somnul?
- Haha, ai nevoie de-un străjer?
- Am nevoie de certitudini.
- Noi suntem certitudinile tale??
- …repere, nu certitudini.
- Deci ne chemi în ajutor ştiind că niciodată nu am fost altundeva decât în mintea ta?
- Nu mai sunteţi doar în mintea mea de mult; de când vă tot scriu.
- Atunci, mai întâi îţi dăm un nume, ce spui?
- …
- Cel-ce-nu-se-cunoaşte!
- Nebunule, nu-ţi bate joc de mine.
- …eu i-aş spune Cel-ce-cunoaşte-prea-mult.
- Soldatule, romantic incurabil… îi acorzi prea multă importanţă, hehe.
- Doar pe el îl avem, nebunule. Ce cunoaşte el e tot ce am putea noi descoperi.
- Habar n-are cine este.
- E doar un şiretlic.
- Şiretlic?? Tu ne minţi?
- Nu vă mint. Nu am de ce.
- Nu trebuie să ai de ce ca să o faci, pur şi simplu… ştiu, haha, tu eşti Soldatul Nebun!
- Nebunule…
- Ia spune, unde-i zidul meu?
- Cu mine.
- …nu-mi place zidul ăsta…
- Soldatule, nu trebuie să-ţi placă, ci să-l escaladezi, să-l distrugi, asta-i menirea ta.
- …spuse un nebun.
- Şi scrise un Soldat Nebun, haha!
- Nu-s un soldat nebun. În loc să râzi, ar trebui să-mi mulţumeşti. Fără mine, fără neştiinţa mea, fără gândurile mele goale, fără mâna mea – n-ai exista.
- Îţi mulţumesc că “exist”!
- Nebunule, rişti să preiau controlul şi să te lichidez.
- Spuse un soldat imaginar! Ce control crezi tu că poţi prelua?? O iluzie generează o alta, haha… auzi, soldatule, tu vezi de zid, e cu dedicaţie pentru tine, de când nici moartea nu ne mai vizitează…
- Care-i simbolistica zidului, nebunule?
- Tâmpitule, n-am nevoie de documentare ca să ştiu ce reprezint.
- Te identifici cu el?
- Am crescut la adăpostul lui.
- Ai crescut în umbra unei iubiri neîmplinite. În umbra unei iluzii.
- Şi eu ce spuneam de zid? …stai aşa: iluzia cui?
- A lui…
- A ta!
- …a mea.
- Ne ceri ajutorul ca să scapi de noi?
- Eu ţi-am spus că e doar un şiretlic…
- Răspunde!
- Nu ştiu. Da. Nu.
- …stai liniştit, soldatule, odată cu el murim şi noi, hehe!
- N-aş crede, nebunule. Nu ne-a dat viaţă degeaba.
- Nu el ne-a dat viaţă!
- Dar cine?
- …ceilalţi.
- Care ceilalţi?
- Cei din zid.
- Nu spuneai că e al tău, nebunule?
- Eu spun ce vreau!
- Tu spui, iar el gândeşte…
- El nu gândeşte, ci stă pe gânduri, aşa cum stau eu pe zid.
- Amândoi suntem doar gânduri ale sale.
- Greşeşti amarnic, soldatule. Suntem mai mult de-atât. Îi definim viaţa; prin noi trăieşte, noi alegem pentru el.
- Ne-a ales împotriva celorlalţi.
- Întocmai. Împotriva tuturor, nu doar a celorlalţi. Dictatorule! Tiranule! Hahaha!!!
- …nu vă convine?
- Du-te, fraiere, afară şi trăieşte, nu te mai ascunde după noi! Nu ai nume? Fă-ţi unul.
- Pentru cine?
- Pentru tine!
- La ce m-ar ajuta să am unul?
- Dar mai multe?
- …termin ţigara şi vă dau dracului.
- Termină ţigara şi dă-te singur dracului. Noi o să râdem din tribună, haha!
- Nu există nicio tribună pentru voi.
- Nici câmp de luptă pentru tine. Nici zid. Iar pe noi ne-ai zămislit dintr-o totală lipsă de sens! Eşti un ratat, fără noi.
- Şi cu voi ce sunt?
- Se aşteaptă să-i răspundem „un întreg”! Haaaahahaha!
- Întreg nu eşti nici cu, nici fără noi. Întreg nu poţi fi niciodată.
- Aşa ai ajuns să gândeşti, soldatule?
- Tu îmi pui cuvintele în gură, nu invers.
- Asta ştie el să facă, haha! Să pună cuvinte în gură.
- Le pui tuturor?
- …nici moartea n-a scăpat de el. Ca la armată: moarteo, la apel! Haha!
- Nebunule, tu eşti cel ce vorbeşte cu moartea; tu te cerţi cu ea.
- …scrise cel ce pune cuvinte-n gura lumii… ţi-a trecut vreodată prin minte că, poate, unii nu au glas şi că e mai bine aşa?
- Adică mai bine nu v-aş fi dat glas?
- …termină ţigara; asta-i semnătura ta.
- Ţigară după ţigară, să fiu sigur.
- Ah, cât de profund! Hahaha! Moarteo, vino şi ajută-l, că doar tu eşti singura lui certitudine…
- M-ai chemat?
- Nu!
- „Nu”… linişteşte-te, şi Ionescu e pe-aici pe undeva…
- Nu-l vreau pe Ionescu.
- Gavrilă-Ogoranu?
- Soldatule, îmi eşti mai drag decât nebunul…
- I-auzi, mai drag decât nebunul – soldatul „lui Makine”… Hai, moarteo, ce mai aştepţi, nu vezi că tot la morţi se gândeşte? Hihi…
- Ce zici de Mara?
- Nu-nu, ai grijă, moartea e hoţomană, şi mie a vrut să-mi dea un suflet de femeie „cadou”…
- A vrut să-ţi dea cadou visul meu, nebunule. A vrut să-ţi dea cadou o mamă. Atâta tot, că moartea nu poate face asemenea cadouri, ci doar să le ia de lângă tine.
- Auzi, tiranule, nostalgia nu te ajută la nimic. De aceea ne ai, de aceea ne-ai dat viaţă: pentru că nu poţi avea un alt om fără ca acesta să ţi se dăruiască din proprie voinţă, din proprie simţire. Şi în nici un caz nu-i poţi pune cuvinte străine în gură.
- Cuvintele mele-s străine?
- Străine de ea, da. Şi de ceilalţi, pe care îi ignori scriind cuvântul „ceilalţi”.
- Soldatule, noi doi facem casă bună, haha! I-am mai găsit un nume…
- Care?
- Străinul-din-cuvinte, hahaha!
- …i se potriveşte.
- Tuturor celor ce scriu li se potriveşte.
- Nu chiar, Străine: cuvintele tale sunt sincere.
- Mda, frumos compliment făcut mie însumi, nebunule.
- Nu ţi-o lua în cap; ăsta-i paradoxul tău, asta-i marea ta problemă.
- …?
- Nu suporţi gândul de a fi minţit. Te minţi singur, cu toată sinceritatea.
- …câte ţigări ai fumat de când ai spus că termini ţigara şi ne dai dracului?
- Ţigară după ţigară am spus mai apoi.
- Şi tocmai ai aprins încă una, să nu cumva să te minţi de la gură pân’ la mână.
- …
- Absentule! Lumea se cacă pe cuvintele tale!
- Lumea nu are dreptul la niciun cuvânt, aici.
- Atunci, pentru ce le mai aşterni?
- Străinul-din-cuvinte, străin de el însuşi… ne plictiseşti.
- Fii atent, soldatule, că imediat îi dau lacrimile! Ce tragedie, hahaha!!!
- Nebunule… mi-e greu să te respir.
- Haha! Hai, termină cafeaua, fă duş, masturbează-te, sun-o pe una din cele multe degeaba, dă mai departe starea asta deplorabilă, fă-i şi pe ceilalţi să te dea dracului, sparge-ţi banii de tren spre casă pe iarbă, uită de tine, prefă-te că trăieşti…
- M-am săturaaat!!!
- Haha, tu, sătul?? Uite, soldatule, ce minciună drăgălaşă, hehe!
- Las-o mai moale, nebunule, mai bine i-am da un imbold.
- O temă de casă? Haha!
- O temă de gândire, mai bine spus. Propriul nume: Străinul-din-cuvinte.
- Rumeg-o bine, Străine, hihi!
