Soldatul lui Makine

Polonia. Scurt istoric 13/11/2009

Posted by soldatulluimakine in Interneto-cultură, Pentru cei cu poftă de lectură.
add a comment

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Polonia (poloneză Polska), oficial Republica Polonă (poloneză Rzeczpospolita Polska^[1]), este o ţară din Europa Centrală, care se învecinează cu Germania la vest, Cehia şi Slovacia la sud, Ucraina şi Belarus la est, şi Lituania, Rusia şi Marea Baltică la nord. Are de asemenea o frontieră maritimă cu Danemarca şi Suedia. Întreaga suprafaţă a Poloniei este de 312.683 km², situând acest stat pe poziţia 69 în lume din punct de vedere al suprafeţei. Polonia are o populaţie de 38,1 milioane de locuitori, concentraţi principal în oraşe şi municipii mai mari, precum capitala istorică – Cracovia, şi cea actuală – Varşovia.

Primul stat polonez a fost creat în anul 966. Teritoriul său a fost similar cu limitele actuale ale ţării. În anul 1025, Polonia a devenit regat şi în 1569 a cimentat o asociaţie de lungă durată cu Marele Ducat Lituanian prin unire formând Republica Celor Două Naţiuni. Republica a fost desfiinţată în 1795. Polonia şi-a recăpătat independenţa în 1918 după Primul Război Mondial, dar şi-a pierdut-o din nou în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind ocupată de forţele Germaniei Naziste şi Uniunii Sovietice, după 1945 devenind un stat comunist aflat sub controlul fostei Uniuni Sovietice. În anul 1989, dominaţia comunistă a fost răsturnată şi Polonia a devenit ceea ce este neoficial denumit „A treia Republică Poloneză”. Astăzi, este al şaselea stat după populaţie în Uniunea Europeană. Este o republică compusă din şaisprezece voievodate (województwo). Polonia este membră a NATO, ONU, OECD şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Conform Constituţiei Republicii Poloneze din anul 1997, Polonia este o republică parlamentară bazată pe principiul separării puterilor în stat^[2].

Istorie

Antichitate

În antichitatea târzie, diverse grupuri etnice au locuit pe teritoriul Poloniei de astăzi. Datele privind respectivele grupuri nu sunt exacte, iar afilierea lor lingvistică este controversată. Teritoriul Poloniei a fost locuit, între altele, de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Este disputată de asemenea originea slavilor. În principal se disting două teze în această privinţă: alohtonia şi autohtonia.

Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n.

Evul Mediu

Primul conducător atestat al statului polonez a fost Mieszko I din casa Piast, care a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh. Creştinarea Poloniei a început în această perioadă şi s-a desfăşurat concomitent cu combaterea credinţelor slave păgâne. Succesorul şi fiul său, Bolesław Viteazul, a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.

Fiul lui Mieszko II, Kazimierz Înnoitorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimierz Înnoitorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Władysław Herman, dar acesta a renunţat la titlu regal.

Conducătorul următor, Bolesław III cel cu Gura Curbă, a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Marii, şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral.

În 1138, Władysław cel Exilat a primit Silezia, Bolesław cel Ondulat — Mazovia, Mieszko cel Vechi — o parte a Poloniei Marii care nu a făcut parte din provincia seniorală. Moştenitorul lui Bolesław Krzywousty, Henryk din Sandomierz, a primit Ţara Sandomierz în 1146. Władysław cel Exilat a devenit primul senior.

În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I cel Bărbos şi Henryk II cel Pios. Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

O încercare reuşită a fost făcută de pe Władysław I Cotuţ. El a unit Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării, şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare a ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d’Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Republica Celor Două Naţiuni

Uniunea personală cu Marele Ducat al Lituaniei, vecinul din nord şi est, începută prin încoronarea lui Jagiello pe tronul polonez a permis extinderea puterii poloneze spre est şi crearea (conform Uniunii de la Lublin din 1569) confederaţiei Polono-Lituaniane (Rzeczpospolita), ce cuprindea un teritoriu situat între Marea Baltică, Munţii Carpaţi, Belarusul actual, Nistrul şi Niprul.

La nord-vest, cavalerii teutoni, conducători ai Prusiei din secolul XIII, au fost învinşi de forţele unite polono-lituaniane în bătălia de la Grunwald (1410) şi ulterior în Războiul de Treisprezece Ani. Conform celui de-al doilea tratat de la Toruń, 1466, ei au trebuit să cedeze partea occidentală a teritoriului Coroanei Poloneze (teritorii mai târziu cunoscute ca Prusia Regală) şi au acceptat suzeranitatea polono-lituaniană asupra restului teritoriului lor (Prusia Ducală).

În această perioadă Polonia a devenit ţara cu cea mai mare populaţie evreiască a Europei, datorită unor edicte regale emise în secolul XIII, care au garantat siguranţa şi libertatea religioasă evreilor. Acestea au contrastat cu persecuţiile periodice din Europa Vestică, persecuţii ce s-au intensificat după Moartea Neagră (1348-1349), când unele grupuri din Occident i-au acuzat pe evrei ca fiind cauzatori ai bolii. Mare parte din Polonia a fost cruţată de această boală, şi emigrarea evreilor a adus contribuţii într-un stat în curs de dezvoltare. Cea mai mare creştere a numărului evreilor a avut loc în secolul XIX, când ei au constituit 7% din întreaga populaţie poloneză. În general, regii Poloniei şi nobilimea erau amabili cu evreii, pe când ţărănimea şi Biserica Romano-Catolică nu.

În timpul existenţei statului unit polono-lituanian, în secolul al XVI-lea Polonia a devenit monarhie electivă, a cărui rege era ales pe viaţă. La moartea acestuia se organizau alegeri. Această situaţie a fost necesară în urma crizei din anul 1572 când regele Poloniei, Sigismund II August, a decedat fără moştenitor. Nefiind stabilită nici o metodă de alegere a regelui, în această eventualitate, a fost nevoie de mai mult timp pentru a decide metoda de alegere a noului rege. În final, după lungi dezbateri, s-a decis să se permită întregii nobilimi poloneze să aleagă un rege nou. Nobilimea s-a adunat în Varşovia şi a votat într-o „alegere liberă”, vot ce s-a efectuat după moartea regelui.

Primele alegeri poloneze au avut loc în 1573. Patru oameni au fost candidaţi pentru rege: Henric de Valois (Henryk Walezy), fratele regelui Franţei (Carol IX), Ivan IV cel Groaznic, ţarul Rusiei, arhiducele Ernest din casa Habsburg şi regele Suediei, Ioan Vasa III. Alegerea a fost foarte dezordonată şi a fost câştigată de Henric de Valois. Cauza pentru cea mai mare parte a dezordinii din timpul alegerilor a fost numărul mare de oameni care au venit să voteze.

Henric de Valois a părăsit tronul Poloniei după doar patru luni de domnie, după ce a primit vestea morţii fratelui şău care l-a numit moştenitor. Henric a devenit rege al Franţei sub titlul de Henric III. Această mişcare a surprins majoritatea nobilimii, deoarece în timpul conducerii lui Henric economia Poloniei s-a dezvoltat.

După 1569 uniunea statală polono-lituaniană a suferit o serie de invazii tătăreşti, care aveau drept scop a prăda, a jefui şi a prinde sclavi. Zona limitrofă de la sud-est a fost într-o stare de război semi-permanent până în secolul XVIII. De asemenea, tătarii au sprijinit revoltele cazacilor în 1593, 1626, 1637-1638 şi 1648-1654. Ultima, care a durat şase ani, a fost condusă de Bogdan Hmelniţki. Ca rezultat a mai multor cereri făcute de hatman, Ucraina a fost pusă sub protecţia Rusiei. Acordul a fost făcut în ianuarie 1654, în oraşul Pereiaslavl. Acesta a cauzat războiul polono-rus care a durat între 1654 şi 1667. La sfârşitul acestuia opozanţii au semnat un acord în Adrusovo (în jurul oraşului Smolensk), unde Polonia a cedat Ucraina Rusiei şi cazacii au primit drept de autonomie locală şi armată internă.

Polonia a avut unsprezece regi aleşi. Aceştia au fost: Henric de Valois (Henryk Walezy), Ştefan Báthory (Stefan Batory), Sigismund III Vasa (Zygmunt III Waza), Vladislav IV Vasa (Władysław IV Waza), Ioan Casimir Vasa (Jan Kazimierz Waza), Mihai I (Michał Korybut Wiśniowiecki), Ioan III Sobieski (Jan III Sobieski’), August II cel Puternic (August II Mocny), Stanisław I Leszczyński, August III şi Stanisław August Poniatowski.

Statul polono-lituanian de după Uniunea de la Lublin a reprezentat un contrapunct interesant în perioada monarhiilor absolute din Europa Occidentală. Sistemul său politic cvasi-democratic, numit „libertatea de aur a nobilimii”, a reprezentat o situaţie polotică fără precedent în istoria Europei. Din nefericire, luptele puternice dintre nobilimea mai săracă, magnaţii (panii) şi regii aleşi au subminat valorile cetăţeneşti şi au erodat treptat autoritatea şi puterea guvernului. După seria războaielor pustiitoare din secolul XVII (cele mai notabile fiind Revolta lui Hmelniţki şi Potopul) Polonia-Lituania a devenit un stat slab din punct de vedere politic pe scena europeană. Economia şi dezvoltarea sa au fost afectate datorită păstrării caracterului agricol al ţării şi a statutului de şerbie pentru majoritatea populaţiei, ceea ce a întârziat industrializarea ţării. La începutul secolului XVIII uniunea polono-lituaniană, unul dintre cele mai mari state ale Europei, a devenit nimic mai mult decât marioneta vecinilor săi: a Austriei, a Prusiei şi a Rusiei.

Odată cu pătrunderea iluminismului în Polonia în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o mişcare de reformă şi revitalizare a statului a adus schimbări importante în sistemul politic şi economic, sfârşind prin introducerea primei constituţii din Europa: Constituţia din 3 mai. Din nefericire aceasta a venit prea târziu pentru a putea impune reforme temeinice deoarece vecinii antemenţionaţi au împărţit Polonia într-o serie de trei partiţii.

Ducatul Varşoviei

După împărţiri s-a început o perioadă de stagnare pe teritoriul polonez, care a durat până la 1806, când o parte a fostei Polonii a fost eliberată prin revolta populară inspirată de succesele lui Napoleon Bonaparte. Prima grijă a noului guvern a fost asigurarea hranei pentru armata franceză, care a luptat împotriva forţelor ruse în Prusia Estică.

Napoleon Bonaparte a creat în mod oficial Ducatul Varşoviei în 1807. Crearea statului a fost unul dintre punctele tratatului de la Tilsit cu Prusia. Bonaparte a fost sprijinit atât de republicanii locali, cât şi de importanta minoritate poloneză din Franţa ca unicul om care putea să restituie suveranitatea poloneză după împărţiri. Deşi a fost creat ca un stat satelit al Franţei (şi era doar un ducat, nu un regat), în acele timpuri se credea că naţiunea poloneză va fi capabilă să-şi recapete fostul statut şi poate chiar şi fostele frontiere. În mod oficial, statul a fost un ducat independent, aliat cu Franţa şi făcut uniune personală cu Regatul Saxoniei — regele saxon, Friedrich August a fost de asemenea ducele Varşoviei. Dar în fapt, cea mai importantă persoană în ducat a fost ambasadorul francez.

În 1809 s-a început un război scurt împortivă Austriei. Deşi în bătălia de la Raszyn polonezii au fost înfrânţi şi austriecii au intrat în Varşovia, în cele din urmă polonezii au executat cu succes o manevră de învăluire a inamicului, reuşind cucerirea oraşelor Cracovia şi Liov şi a celei mai mari părţi a regiunii anexate de Austria în timpul împărţirilor Poloniei. Tratatul care a pus capăt conflictului, tratatul de la Schönbrunn a permis extinderea teritoriului ducatului în zonele sudice pe care le stăpânise odinioară Polonia.

Ducatul nu şi-a schimbat frontierele până la congresul de la Viena. După înfrângerea lui Bonaparte, mare parte a teritoriului ducatului a fost primită de Rusia în ianuarie 1813. Restul statului a fost anexat de Prusia. Aceste schimbări au fost acceptate la congres. Unica excepţie a fost oraşul Cracovia, care a fost controlat de către Austria, Prusia şi Rusia ca Oraşul Liber Cracovia.

După Congresul de la Viena

La data de 3 mai 1815, în timpul congresului de la Viena Rusia a semnat cu Prusia şi Austria tratate bilaterale de împărţire a Ducatului Varşoviei şi acordul trilateral de creare a Oraşului Liber Cracovia. S-a decis că ducatul va fi împărţit în trei părţi:

• Wieliczka şi împrejurimi — Imperiul Austriac
• Polonia Mare — Regatul Prusian
• restul ducatului — Imperiul Rus

Imperiul rus

O parte a Ducatului Varşoviei a fost schimbată în Regatul Poloniei, în mod popular numit şi Regatul Congresului sau Polonia Congresului. Acesta a fost începutul „uniunii eterne” cu Rusia — fiecare ţar următor al Rusiei avea să fie şi rege polonez, conform constituţiei Regatului din 27 noiembrie 1815. Competenţele monarhului includeau: politica externă, conducerea forţelor armate, alegerea persoanelor oficiale principale, dreptul de veto împotriva legilor Seimului ş.a.m.d. Ţarul-rege a fost reprezentat în Polonia printr-un guvernator. Primul a fost g-ral. Józef Zajączek (1815-1826). După moartea lui, ţarul a renunţat la alegerea celui nou şi a dat competenţele lui Consiliului Administrativ. După revolta din noiembrie poziţia de guvernator a fost reintrodusă.

La data de 29 noiembrie 1830 a început în Varşovia revolta, cauzată de primirea independenţei de către Belgia în acel an. În timpul revoltei Seimul l-a detronat pe regele Nicolae I Romanov la data de 25 ianuarie 1831. S-a sperat în alegerea unui nou rege. A avut loc intervenţia forţelor ruse sub conducerea feldmareşalului Ivan Paschevici. La data de 21 octombrie a capitulat ultimul punct de rezistenţă al revoluţionarilor — cetatea din Zamość. După revolta din noiembrie şi detronare, casa Romanov a uzurpat titlul de rege al Poloniei. Nicolae II a renunţat la acesta la data de 25 decembrie 1916, recunoscând suveranitatea Regatului Polonez. După revoltă s-a intensificat rusificarea, iar autonomia regiunii a fost limitată.

La data de 22 ianuarie 1863 a început cel de-al doilea război de independenţă, revolta din ianuarie. Şi aceasta a fost împotriva Imperiului Rus. Lupte au avut loc atât pe teritoriul Regatului Congresului, cât şi în Lituania, Belarus şi o parte a Ucrainei. S-a finalizat în primăvara lui 1864. După aceasta, autonomia Poloniei a fost definitiv anulată.

Austria şi Austro-Ungaria

Termenul Galiţia şi Lodomeria, tradiţional prescurtat Galiţia a intrat în uz după prima împărţire a Poloniei, când Imperiul Austriac a primit partea sudică a Republicii Celor Două Naţiuni, cu voievodatul rutean cu Liov, Rzeszów, Belz, Sanok şi Przemyśl, partea sudică a Poloniei Mici cu Tarnów, Oświęcim, Jaworzno, Nowy Targ şi Nowy Sącz, Zamość şi câteva fortăreţe din Podolia — Tarnopol, Zbaraż. Aceste teritorii au primit un statut de statul regal al Austriei, cu denumirea oficială Regatul Galiţiei şi Lodomeriei (germană Königreich Galizien und Lodomerien). Purtând titlu Rex Galiciæ et Lodomeriæ, diplomaţia austriacă a încercat să vizualizeze dreptul monarhilor austrieci — ca stapanitorilor coroanei ungare — pentru a controla teritoriile cucerite.

În 1861 Galiţia a primit autonomia cu parlament statal şi guvern local în Liov. În 1867, după crearea monarhiei dualiste (Regatul Galiţiei şi Lodomeriei a rămâs în Imperiul Austriac), autonomia a fost mai extinsă. Guvernul austriac a garantat că guvernatorii vor fi aleşi din populaţia locală. Parlamentul a avut drept de a face legi legate de economia regiunii, comunicaţii, educaţie şi sănătate. Datorită acelor schimbări, Galiţia a devenit centrul mişcarii liberaţioniste poloneze. Partide politice şi organizaţii paramilitare au lucrat aici. Ei au fost baza pentru crearea Legiunilor Poloneze la începutul secolului XX.

Republica Cracoviană

Republica Cracoviană, cunoscută şi ca Oraşul Liber Cracovia, a fost creată în 1815 din iniţiativa ţarului Alexandru I, care a propus în cursul negocierilor între cele trei imperii transformarea Cracoviei şi a Toruńului în oraşe libere. Finalmente Toruń a fost anexat de Prusia, iar Cracovia şi împrejurimile sale au fost organizate în statul „liber, independent şi exigent neutru” sub controlul Austriei, Rusiei şi Prusiei.

Noul stat nu a primit dreptul la politică externă proprie. Interesele lui au fost reprezentate de cele trei imperii. Aceste state au promis respectul etern pentru neutralitatea Oraşului Liber şi nu au permis armatelor lor intrarea în teritoriul cracovian. În răspuns, Cracovia a trebuit să predea toţi agenţii străini şi dezertorii, care au căutat azil pe teritoriul ei. Data formală de creare a statului a fost 18 octombrie 1815. Statul cracovian a fost dizolvat în 1846, după revolta cracoviană şi apoi a devenit o parte a Galiţiei.

Prusia

În teritoriul polonez aparţinând Prusiei conform congresului de la Viena a fost creat Marele Ducat Poznań, ducatul autonom în cadrul regatului Prusiei, care nu făcea parte din Confederaţia Germană. Guvernul prusac l-a creat pentru a stabiliza situaţia în acest teritoriu şi pentru a linişti ambiţiile naţionale ale polonezilor. După revolta din noiembrie în Polonia Congresului, sprijinită de locuitorii regiunii, autonomia ducatului a fost minimizată şi apoi, după revoltele velicopolone din 1846 şi 1848, abolită în integralitate.

Administraţia prusacă a schimbat denumirea regiunii în Provincia Posen (Provinz Posen), dar numele vechi a continuat să fie folosit în mod neoficial. De asemenea, titlul regal al regilor prusaci, precum şi cel imperial al împăraţilor germani, a conţinut această denumire până la abdicarea lui Wilhelm al II-lea.

Primul Război Mondial

În anul 1914 a început Primul Război Mondial, la care au luat parte şi cele trei state care îşi împărţeau teritoriul polonez. Imperiul German şi Austro-Ungaria făceau parte din Puterile Centrale, iar Imperiul Rus a devenit membrul Antantei. Această situaţie a creat posibilitatea refacerii statului independent polonez.

Această perioadă a fost una de austeritate caracterizată prin nivelul slab de aprovizionare a populaţiei, precum şi prin pierderi mari de vieţi omeneşti, atât în rândul soldaţilor, cât şi în cadrul populaţiei civile, forţată să efectueze muncă obligatorie. Din cauza deceselor şi a deportărilor, populaţia teritoriului care ulterior a format A doua Republică s-a redus cu aproximativ 14,9%^[3]. Pierderile materiale cauzate de război au fost şi ele extrem de importante. Ruşii au dat foc la câmpul de ţiţei din Galiţia, în timp ce germanii au distrus numeroase fabrici, demolându-le şi reconstruindu-le în Germania cu componente aduse din Polonia.

În general se consideră că pentru Polonia şi polonezi Primul Războiul Mondial s-a sfârşit la data de 11 noiembrie 1918. Această dată este sărbătorită actualmente ca Ziua Independenţei.

A doua Republică

Contemporanii au numit statul polonez din perioadă înterbelică A doua Republică (în poloneză II Rzeczpospolita). Această denumire este folosită pentru a arăta continuarea Primei Republici — uniunea statală între Polonia şi Lituania. Începutul ei a avut loc la data de 11 noiembrie 1918, când Józef Piłsudski a primit conducerea militară în Varşovia şi apoi trei zile mai târziu, pe 14 noiembrie, când a primit şi conducerea civilă. Două date sunt considerate ca sfârşitul celei de-a doua Republici — 17 septembrie 1939, când autorităţile poloneze au traversat frontiera românească, şi 25 septembrie 1939, când preşedintele Ignacy Mościcki a predat puterile sale guvernului polonez din exil.

Statul nou a primit doar teritoriul care a fost controlat de polonezi în noiembrie 1918 şi partea vestică a Prusiei (Prusia Occidentală), cu excepţia oraşului Gdańsk (care a fost transformat în Oraşul Liber Danzig sub controlul Germaniei şi Poloniei, sub supravegherea Ligii Naţiunilor. Polonia Mare a fost unită cu Polonia după revolta velicopolonă în 1919. Părţile Sileziei şi oraşul Katowice s-au alăturat în urma unui plebiscit şi a trei revolte în 1921. În cele din urmă, teritoriul estic ce cuprindea oraşele cu Liov, Brest, Hrodna şi Vilnius a fost adăugat Poloniei conform tratatului de la Riga din 18 martie 1921. Silezia poloneză a avut statutul de regiune autonomă numită voievodatul Silezia, cu reşedinţa la Katowice şi dotată de un parlament propriu.

Statul polonez împreună cu Germania Nazistă şi Ungaria a împărţit Cehoslovacia în anul 1938. Polonia a primit regiunea Zaolzie şi câteva minuscule teritorii din Slovacia din jurul munţilor Tatra.

În perioada interbelică Polonia a fost un stat multinaţional şi multietnic. Polonezii reprezentau între 64 şi 69% din populaţie. În toate regiunile estice, cu excepţia voievodatului Liov şi a voievodatului Vilnius polonezii erau minoritari. În Pomerania şi Polonia Mare germanii reprezentau minoritatea cea mai importantă. Evreii locuiau în majoritatea oraşelor mari, fiind minoritatea cea mai importantă din Varşovia, Cracovia, Liov şi Łódź. Cu toate acestea singura limbă oficială era poloneza iar religia romano-catolică era religia oficială a statului. Această stare de fapt a cauzat numeroase probleme etnice şi religioase în aproape fiecare regiune a statului.

Polonia a fost înconjurată din fiecare parte de state inamice sau ostile — Germania la vest, Lituania la nord-est, Uniunea Sovietică la est şi Cehoslovacia la sud. Doar Letonia la nord-est şi România la sud-est au avut relaţii diplomatice bune cu Polonia. La începutul celui de-al doilea război mondial, aceasta din urmă a oferit refugiu guvernului polonez.

Al Doilea Război Mondial

La data de 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Ribbentrop-Molotov, care a conţinut şi punctul secret privind împărţirea Poloniei în două zone de control: cea germană şi cea sovietică. Pe 1 septembrie 1939 Adolf Hitler a comandat trupelor sale să intre în Polonia. La început, au fost atacate cetăţi în Gdańsk (Westerplatte) şi Wieluń. Pe 17 septembrie şi trupele sovietice au atacat statul, bucurându-se de suportul populaţiei de origine bielorusă şi ucraineană. Guvernul polonez a scăpat refugiindu-se în România şi apoi în Franţa. Când Germania a atacat şi Uniunea Sovietică, întreaga suprafaţă a statului a fost ocupată de forţe armate germane.

Polonezii au format mişcarea de rezistenţă naţională şi guvernul în exil, la început în Paris şi apoi la Londra, care au fost recunoscute de Uniunea Sovietică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 400.000 de polonezi au luptat sub conducere sovietică, iar 200.000 au făcut parte din armatele vestice, în unităţile loiale guvernului polonez aflat în exil.

În aprilie 1944 autorităţile Uniunii Sovietice au rupt relaţiile cu guvernul exilat, atunci când soldaţii germani au anunţat că au descoperit morminte mari ale ofiţerilor polonezi omorâţi în Katyń. Sovieticii au răspuns că polonezii i-au insultat prin cererea lor ca Crucea Roşie să cerceteze aceste raporturi. În iulie 1944 Armata Roşie şi Armata Poporului Polonez (Ludowe Wojsko Polskie, LWP) au întrat în Polonia, învingând germanii (pierzând 600.000 de soldaţi) şi instalând în Lublin „Comitetul Polonez de Eliberare Naţională” (Polski Komitet Wyzwolenia Narodowego, PKWN), guvern temporar controlat de către comunişti.

Deşi la est forţele sovieto-poloneze au înregistrat multe succese, germanii încă au avut puterea de a controla mare parte a fostului stat polonez. Au avut loc multe încercări de schimbare a acestuia şi cea mai importantă a fost în Varşovia, unde a fost organizată revolta. Aceasta a fost planuită cu încrederea că forţele sovietice, aşteptând pe malul drept al Vistulei în întreaga putere, ar ajuta în bătălia pentru eliberarea Varşoviei. Însă, nici un ajutor nu a venit din partea sovietică. Forţele Uniunii Sovietice au ocupat înainte fluviul şi au dat polonezilor care au organizat revolta eticheta de „criminali” în radioemisiuni. În următoarele două luni, sovieticii au observat calm cum naziştii au reprimat eforturile revoluţionarilor în mod brutal. După capitularea polonezilor, Hitler a comandat distrugerea oraşului zicând „nu vor sta în Varşovia nici două cărămizi”. Germanii au fost finalmente învinşi când forţele sovietice şi-au reluat invazia în 1945.

În timpul războiului, aproximativ 6 milioane de cetăţeni polonezi au fost omorâţi de germani şi peste 2,5 milioane au fost deportaţi în Germania, pentru muncă forţată, sau în lagăre de exterminare precum Auschwitz-Birkenau^[4]. Între 1941-1943 naţionaliştii ucrainieni au omorât mai mult de 100.000 de polonezi în Galiţia şi Volinia. Aproximativ 500.000 de cetăţeni polonezi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică, mulţi în gulaguri.

Guvernul sovietic a insistat pentru a reţine majoritatea teritoriilor capturate conform pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 (acum teritorii occidentale ale Belarusului şi Ucrainei), recompensând Polonia cu părţile Sileziei, ale Pomeraniei şi Prusiei Orientale, cu oraşe precum Gdańsk (Danzig), Olsztyn (Allenstein), Szczecin (Stettin) şi Wrocław (Breslau), acum unele dintre cele mai importante din stat. O dată cu anexarea teritoriilor de către Polonia, majoritatea germanilor au fost expulzaţi în Germania.

Republica Populară Polonă

În iunie 1945, după conferinţa de la Ialta, a fost creat Guvernul Provizoriu Polonez al Unităţii Naţionale şi, în luna următoare, a fost recunoscut de ONU. Deşi în acord se cereau alegeri libere, cele organizate în ianuarie 1947 au fost controlate de partidul comunist. Comuniştii au instalat apoi un regim în totalitate sub controlul lor. Guvernul polonez exilat a existat până în 1990, dar influenţa lui a fost foarte limitată.

În octombrie 1956, după al XX-lea congres al PCUS (ţinut în acelaşi an la Moscova şi care a iniţiat destalinizarea), în Polonia a avut loc o zguduire a regimului communist polonez, ca urmare a revoltei muncitorilor din Poznań. Deşi regimul a menţinut în cea mai mare parte ţelurile comuniste economice şi societale, guvernarea condusă de prim-secretarul partidului comunist, Władysław Gomułka, a început liberalizarea vieţii în Polonia.

În 1968, aceasta tendinţă a fost anulată, când demonstraţiile studenţilor au fost reprimate şi o campanie antisionistă, iniţial vizând adepţii lui Gomułka, a cauzat emigrarea majorităţii evreilor rămaşi în Polonia după al doilea război mondial.

În decembrie 1970, au avut loc noi tulburări şi greve în trei porturi principale: Gdańsk, Gdynia şi Szczecin, izbucnite din cauza majorării preţurilor la produsele de bază. Grevele au reflectat nemulţumirea în societatea poloneză faţă de condiţiile de trai şi de muncă. Gomułka a fost înlocuit cu Edward Gierek (20 decembrie 1970).

Sprijinită prin infuzii mari de credite din ţările vestice, rata creşterii economiei poloneze a fost una dintre cele mai mari în lume în prima jumătate a anilor ’70 ai secolului XX. Însă capitalul împrumutat a fost în majoritate prost investit şi, în consecinţă, pierdut. Economia dirijată de stat nu a putut folosi eficient resursele noi. Povara datoriilor a devenit insuportabilă la sfârşitul deceniului opt, iar creşterea economică a devenit negativă în 1979.

În octombrie 1979 arhiepiscopul Cracoviei, Karol Wojtyła a devenit Papa Ioan Paul al II-lea, cap al Bisericii Romano-Catolice. Catolicii polonezi s-au bucurat de alegerea compatriotului lor şi au salutat cu entuziasm vizita sa în Polonia din iunie 1979.

Având o datorie externă de circa 20 de miliarde de dolari, guvernul a făcut la 1 iulie 1980 a recurs la o nouă majorare a preţurilor la carne. O reacţie în lanţ a paralizat sectorul economic pe coasta Balticii la sfârşitul lunii august, şi, pentru prima dată, s-au închis majoritatea minelor din Silezia. Polonia a întrat într-o criză majoră, care avea să-i influenţeze puternic viitorul.

La 31 august 1980, muncitorii de la şantierele navale „V. I. Lenin” în Gdańsk, conduşi de electricianul Lech Wałęsa, au semnat un acord de 21 de puncte cu guvernul, după care şi-au încetat greva. Acorduri similare au fost semnate şi cu muncitorii din Szczecin şi din provincia Silezia. Principala clauză a acordurilor prevedea garantarea drepturlor muncitoreşti de a înfiinţa sindicate libere şi dreptul la grevă. După semnarea acordului de la Gdańsk, noua mişcare sindicală „Solidaritatea” (Solidarność) s-a extins în toată Polonia.

Nemulţumirea exprimată în greve a crescut în urma ştirilor despre acte grave de corupţie şi erori de guvernare şi management, de care se făceau responsabile în primul rând eşaloanele superioare din conducerea partidului comunist din Polonia. În septembrie 1980, Edward Gierek a fost înlocuit cu Stanisław Kania în funcţia de prim-secretar al partidului.

Alarmată de PZPR din cauza slabirii rapide a autorităţii după acordul de la Gdańsk, Uniunea Sovietică a reacţionat în decembrie 1980 prin masarea de trupe de-a lungul frontierei cu Polonia. În februarie 1981, ministrul apărarii, generalul Wojciech Jaruzelski, a devenit prim-ministru iar în octombrie, în acelaşi an, a fost numit prim secretar al partidului comunist. În timpul primului congres al „Solidarităţii” (septembrie-octombrie 1981), Lech Wałęsa a fost ales preşedintele naţional sindicatului.

În noaptea de 12-13 decembrie, regimul a introdus legea marţialăl. Armata şi Unităţile Armate ale Miliţiei Cetăţeneşti (Zbrojne Oddziały Milicji Obywatelskiej) au fost folosite pentru a combate „Solidaritatea”. Practic toţi conducătorii sindicatului „Solidaritatea” şi mulţi susţinători au fost arestaţi. Statele Unite ale Americii şi alte ţări occidentale au reacţionat prin impunerea de sancţiuni împotriva guvernului polonez şi a Uniunii Sovietice. Starea de nelinişte în stat a persistat mulţi ani după aceste evenimente.

Regimul comunist polonez a suspendat legea marţială, în cadrul unei serii de măsuri lente şi neuniforme. Suspendarea legii marţiale a avut loc în 1982; au fost eliberaţi câţiva deţinuţi politici. Deşi dreptul formal s-a finalizat în iulie 1983 şi amnistia generală a fost legiferată, sute de prizonieri de conştiinţă au continuat să rămână în detenţie.

În iulie 1984 a fost declarată încă o amnistie generală şi, după două ani, au fost eliberat aproape toţi deţinuţii politici. Însă autorităţile au continuat să persecute dizidenţii şi activiştii sindicatului liber. „Solidaritatea” a rămas proscrisă şi publicaţile ei erau interzise, iar publicaţiile independente erau cenzurate.

La sfârşitul anilor ’80, regimul a fost nevoit să negocieze cu „Solidaritatea” în aşa-zisele negocieri la masa rotundă. Alegerile legislative din 1989 au fost unul dintre cele mai importante evenimente, deoarece au marcat căderea comunismului, la început în Polonia, apoi în alte ţări ale Europei centrale şi răsăritene.

Polonia contemporană

După căderea comunismului, Polonia, precum alte state ale Europei Centrale, s-a transformat în republică democratică, şi precum vecinii săi, s-a confruntat cu probleme economice şi cu inflaţia. În 2007 este clasificată drept stat în curs de dezvoltare. În 1999 a devenit membru al NATO şi în 2004 — al Uniunii Europene. În 2007 Polonia a intrat în spaţiul Schengen.