Soldatul lui Makine

Poate că universul… 25/04/2011

Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), Cică., De-ale soldatului, Pentru cei cu poftă de lectură.
add a comment

20.03.2011
Am furat un caiet; iată-l. Acum, oricine mă poate acuza pe  drept cuvânt că paginile următoare nu îmi aparţin. Scriu, clandestin, pe foile altora; le mânjesc, le umplu; cardiograma propriilor gânduri.
În această ordine de idei, tocmai îmi permit orice. Oricine poate să-şi asume rândurile astea; deci mă gândesc la: cine şi-ar asuma gândurile, rândurile, viaţa altuia? Vrei să fii personaj într-o carte? Dar în spatele ei? …deocamdată eşti în faţă.
Vrei să te vezi crescând? Eu, cartea, sunt Mefisto: te ajut
să ai lumea la picioare; condiţia e ca mai apoi
totul să fie o carte. Asul din mâneca altora…

Începem?

Ai vise, aşa-i? Ai nevoie de câteva cuvinte pentru a (ţi) le exprima. Nu căuta “cuvinte mari”: visele mari se exprimă în cuvinte mici, scrise de mână ori bătute la maşină, la calculator, în cap şi de soartă, de gheaţă, de vânt şi devreme… cuvinte mici şi precise. Deci ce visezi? Hai, creionul, stiloul, pixul şi foaia: fă-mi o oglindă, nu putem merge mai departe fără nişte firmituri în buzunar… Cuvintele sunt firmituri, e bine să le adunăm după fiecare “masă”, facem curat în suflet, altfel se adună prea multe nespuse. Deci avem nevoie de-o oglindă în care să ne măsurăm
cuvintele, paşii, puterea şi buna-credinţă
visele. De ce ai nevoie să fii tu?

__________________________________

Problema (mea) cu cinematografia (românească)

Vreau să fiu “regizor şi scenarist”; vreau să fac filme prin care să dau ceva esenţial mai departe.
…aşa că toată lumea mă îndeamnă să filmez nunţi şi botezuri.

[...]
prefer să vând felicitări
în loc de-nregistrări cu pantoful miresei
…în altă ordine de idei, câteva argumente în favoarea unui punct de vedere diferit:

1. toţi marii scriitori pe care i-am citit au fost mari fără să se raporteze la pantofii mireselor zilelor lor;
2. punctul 1. se aplică şi marilor fotografi,
3. punctul 1. se aplică şi marilor cineaşti,
4. sculpturilor lui Brâncuşi,
5. simfoniilor lui Beethoven, anotimpurilor lui Vivaldi, nocturnelor lui Chopin, acordeonului lui Yann Tiersen, versurilor lui Thom Yorke
6. (cu mic,) cu mare, teatrului
7. viselor mele, ca să n-o mai lungesc.

…e ca şi cum ai spune că nu Cenuşăreasa e protagonista poveştii, ci pantoful ei. În acest caz, îmi pare rău, deţinem rapoarte, probe absolute, pantoful nu numai că a fost văzut înaintea ieşirii dă pe caleaşcă, dar a fost şi încercat de altele până să ajungă (înapoi) la mireasă. Erau luaţi de la second-hand, domnilor pantofili. Şi oricum, prin casă poartă şlapi;
de firmă, biensur…
[...]

27.03.2011

Timişoara

…ocolim oraşele, inima lor e în apartamentul fiecăruia
mâncarea e bună, suntem bucătari de soi, exclusivişti pentru
propriul confort, o ducem bine şi avem încredere în puterea celuilalt
de a tăcea
o ducem aiurea, aievea, care-ncotro
reminder-e electronice privitoare la
ce/cum trebuie să facem
cu timpul, ochiul se obişnuieşte să defocalizeze
o lume blurată e tot ce visam să avem
şi ne mirăm, adaptabili, nu ne-a mai rămas decât să continuăm
discursul sinelui faţă de orice alter-ego

Peronul meu e foaia asta de jurnal
aştept trezirea lumii, dar nu-mi dau seama ce se-ntâmplă,
cum de realitatea vieţii lor ignoră
cuvintele care-o descriu în timp ce dorm
…m-am trezit prea devreme, mai am de aşteptat
paradoxal, m-am născut cu o întârziere soră cu limita
înţelegeţi-mă, încă aştept lumea să intre-n rând cu mine
când ceilalţi se trezesc, rolurile se schimbă, ei sunt cei care
aşteaptă de la mine acelaşi lucru
…ne provocăm non-stop, ne tot pişcăm răbdarea
cât te ţine? Ah, te-ai supărat, hai, fii serios, doar glumeam,
hai să ne-ntoarcem “la ale noastre”… dar ale altora ce au?

S-au trezit; mi se spune că azi-noapte-am fost
în locuri de care nu îmi amintesc… în vieţi de care nu îmi amintesc;
cică o sticlă goală stă dovadă… nu mai ştiu nimic.

Să mai stau o zi?

(…n-am mai stat.)

29.03.2011

De multe ori în multe
şi niciodată repetat… tot mai adânc, obositor, ciudat
şi, culmea, nu descriu un act
doar gândurile…
[...]

31.03.2011

Felicitarea, un cult. Fac trafic cu obiecte de cult.
Geometrii urbane.
Când voi trăi din filme, din cărţi, dacă voi trăi
le-oi face pe toate cadou
peste nas celor ce n-ar da nici un sfanţ
pe-un zâmbet străin de al lor

07.04.2011

În loc de orice altceva: calmul; muzica.
Fie ca ziua să fie-nsorită şi s-o zâmbesc toată.

Dictatorii, micuţii dictatori locali
îşi fac în continuare datoria greşit
iar hoţii îşi upgradează mâinile, tentaculele
iar melcii îi privesc distraţi.

O mână scrie o alta fumează
amândouă abandona-te-n propriul viciu.

Yann Tiersen e la locul cuvenit
în istorie, în inima şi urechile mele.

Eu pun în continuare dale, pavez ceea ce alţii numesc
un drum imposibil.

Fii bun
cu ceilalţi, cu tine, cu totul.

Fii fericit: nimeni nu trăieşte-n locul tău.

Aşa să îţi spui azi, înainte să o iei din loc.
…

(Mamă,
a câta viaţă o trăiesc? Să ştiu să mi le drămuiesc
mai bine…)

09.04.2011

Mă uit la toate problemele lumii

în ziua de azi, cam asta facem, ne uităm
alegem din priviri de care să ne pese
despre care să vorbim, să scriem, să strigăm
pe care să le punem la suflet
mai sus sau
mai jos
din care să ne clădim închisori sau cămine
sunt bune la ceva şi zidurile
ne pricepem, ne-ndemânatici cum ne ştim
nimic mai greu decât să-i faci pe ceilalţi
fericiţi… foarte uşor, zic eu scriind
ajută-i să deschidă o carte
ajută-i să ia parte
ajută-i

…unde-am ajuns? (Unde-am rămas?)
cu care să ridicăm adevărul
în formă de lance, de cruce, de pe pământ
de formă
de dor
de ce nu

adevărul celor şase, şapte, opt sau nu-ştiu-câte miliarde

e utopie să-l vezi (ca) întreg, deşi este
toate problemele lumii îl confirmă
__________________________________

…poate că universul, în cel mai adânc punct al său, e o ejaculare continuă.

11.04.2011

[...] despre cum să ne vindem corpul mai bine. Învăţăm să fim nişte…

12.04.2011

p.182: “Voi continua să fiu o fiinţă imposibilă atâta timp cât persoanele care sunt azi posibile vor continua să fie posibile…” (Carlos Fuentes, “Moartea lui Artemio Cruz”)

13.04.2011

M-am trezit buimac
în ultimul vis eram prin Timişoara, într-o clădire-castel-labirint în care beam şi dormeam toţi, cu Alex şi cu Barbie în echipă… Alex, supărat probabil, căuta o cameră separat, Barbara începuse să mă sărute şi nu înţelegeam de ce
apoi i-am răspuns
între timp venise coordonatoarea, genul tiranic, ne-a deranjat de sub plapumă, ne-a pus să ne-mbrăcăm şi să schimbăm încăperea… abia atunci a început haosul
am ajuns într-un salon imens, probabil făcea legătura cu toate cotloanele gândurilor mele, era plin de arătări umane, dar nu-i puteam numi oameni, îl căutam pe Alex, îmi căutam cămara de dormit, tot căutam pe cineva c-un joint, iar când am găsit, nu eram considerat de-ai casei, aşa că nu am primit nici măcar un fum… destul de disperat, l-am luat pe cel ce părea să aibă mai mult decât foiţe, filtre şi tabac, l-am luat să-l duc la bar, să-mi confirme cineva omenia în faţa lui, nu s-a-ntâmplat… scări şi cotloane, castelul labirint tunel… bine-nţeles, m-am trezit în patul meu, buimac…
şi nu mai ştiu ce caut, sunt obosit s-o fac
aşa că ascult, oameni buni, ascult
muzica, nu nebunia voastră

Ţara lui pseudo îşi pierde, rând pe rând, din litere, din semne…
[...]

De obicei, îmi este acuzată o anumită lipsă de diplomaţie
credeţi-mă, duc negocieri cu mine însumi zi de zi, clipă de clipă
de multe ori nu reuşesc s-ajung la vreun consens…

…aşa că-mi iau felicitările şi mă plimb, zâmbind a înţelegere,
tot ce e propriu se scufundă, tot ce e figurat pluteşte-n derizoriu
ce mai ajunge la mal?
România ermetică, confirmată de propria persoană
nu vreau să fiu…
__________________

p.195: “[...] vei hotărî, vei alege unul din drumuri, vei sacrifica toate celelalte căi; te vei sacrifica pe tine însuţi în clipa alegerii, vei înceta să fii toţi ceilalţi oameni care-ai fi putut să fii, vei vrea ca alţii -altul- să împlinească în locul tău viaţa pe care ai mutilat-o alegând: alegând un da, alegând un nu, permiţând ca nu dorinţa ta, identică cu libertatea ta, să te îndrume prin labirint, ci interesul, frica, mândria ta;
în ziua aceea o să-ţi fie teamă de dragoste” (Carlos Fuentes, “Moartea lui…”)

15.04.2011

Cât de uşor, zic unii
cât e de greu văd alţii…
__________________________

p.206: “Nu ştiu, nu înţeleg de ce stai lângă mine şi împarţi, în sfârşit, cu mine o amintire, de data asta fără reproş în priviri. Ah, dac-aş înţelege. Dac-am înţelege. Poate că mai există o membrană în spatele ochilor deschişi şi doar acum o s-o rupem şi-o să vedem. Corpul poate da la fel de mult cât primeşte din privirea, din dezmierdarea altcuiva. Mă atingi. Îmi atingi mâna şi o simt pe a ta fără să mi-o simt pe-a mea. Mă atinge. Catalina îmi mângâie mâna. Asta trebuie să fie dragoste. Mă întreb. Nu înţeleg. Să fie dragoste? Eram atât de obişnuiţi. Ca atunci când eu îi ofeream dragoste, ea să-mi răspundă prin reproş; când ea îmi oferea iubire, eu să-i dau în schimb orgoliu: poate două jumătăţi şi un singur sentiment. Mă atinge. Vrea să-şi amintească împreună cu mine asta, doar asta; să înţeleagă.”
(Carlos Fuentes, “Moartea lui…”)

17.04.2011

“Aşa eram şi eu”

… dar oare nu mai sunt? Toţi oamenii ăştia
care le ştiu ei pe toate, argumentul suprem pentru a bate
pasul pe loc şi apa-n piuă… oare nu sunt?

…nu; nu mai sunt, nu mai e nimeni
pasul se bate singur pe loc şi apa la fel de stătută, potabilă,
e bună, e cea mai bună, de la chiuvetă încă e “gratis” pe la noi
totuşi, depinde care robinet intră-n discuţie
şi ce altceva mai aşteaptă pe ţeavă

aşa eram şi eu, tot aşteptând pe ţeavă
acum sunt în capul tău, mâine altcineva va măsura exact
dimensiunea tragediei, a găurii, a orificiului
cu emfază pentru un public iubitor de comédii
o gaură seacă, neverosimil de importantă, fântâna prin care se ajunge

pe celălalt tărâm, în capul tău, fântâna, izvorul răsărit pentru a scurge
sânge în loc de lacrimi, izvorul morţii-n capul tău
aşa eram şi eu şi nu mai sunt
decât cuvinte, sechele, amintiri şi doruri
nespuse, nescrise, ne-nţelese
[...]
aşa eram şi eu, aşa eram cu toţii
înainte
nimeni n-a dat înapoi
de-aceea ne chinuim să-nvăţăm tot timpul
cuvinte, iubiri şi păsári, minte
unde-am greşit şi ce şi de ce
îi lăsăm şi pe ceilalţi s-ajungă

pe-aceleaşi cărări prăfuite, pierdute
în intangibilele orizonturi
spre-aceleaşi porţi
la aceleaşi întrebări

eram şi eu şi nu mai sunt
decât un mâine.

19.04.2011

Vino, să ne spunem pe nume

căci nu mai ştiu ce caut
mă aduci, la răstimpuri, la suprafaţa cuvintelor-priviri
nespuse… ştii că aştept unde e apa mai adâncă
nu să te-nghit, ci să te port pe ea
să vadă şi alţii în tine un miracol
să te iubească

căci nu mai ştiu ce altceva să-ţi las,
trebuie să-ţi las, tocmai am scris o lege nescrisă
trebuie să-ţi las…

să nu mă uiţi, copile, să nu te uiţi
cândva vom fi de-aceeaşi vârstă cu pământul
şi nimeni nu ne-o mai cânta vreun “La mulţi ani”
fiindcă nu vor mai fi ani, ci secole de-a rândul
peste noi, peste visele noastre, peste umbrele lor

21.04.2011

Controverse urbano-calorice

Vlăjganul se ridicase deja de la masă când m-am întors spre el, să tot calci gulere de care să te prindă alţii, totuşi, mi-a spus, sunt norocos că nu am lansat mesaje anti-”U”iste, în timp ce-mi îndesa felicitarea-n gură: “Muie Steaua”… apoi a scos arma, dar asta se întâmpla deja în vis, a tras, fugeam ciuruit printr-un imaginar colectiv destul de îngust, tot felul de oameni la-ndemână, la vânătoare
…m-am trezit, Matei plecase, uşa lăsată deschisă, apartamentul vraişte
aşa că mi-am încălzit o cafea şi mi-am amintit, cu o noapte în urmă fusesem cu Cip, pe Kogălniceanu colţ cu Universităţii s-au plimbat, ca la paradă, pe rând, un corb, o pisică neagră şi un câine negru. Paznicul îmbrăcat în negru păzea douăzeci de metri mai încolo.
Mi-am spus “uite, Providenţa” şi-am ajuns acasă în regulă.
___________________________

(Parcă Rusia tocmai şi-a făcut încă o dată publicitate
prin 10 aprilie 2010… ne spune ce primitor e pământul acolo, roditor…)
___________________________

Nu am mai fost, până acum, împuşcat în vis
poate că e de la ce am mâncat…

Ce naiba caut aici, pe foaia asta?
Dar muzica asta de căcat, ce caută ea, acum, la radio?
Ce Dumnezeu caută gândacii, mămăruţele?

…unii ajung departe
undeva, altundeva, nicăieri
peste tot găseşti oameni care să creadă că pot fi peste tot
a doua zi, de obicei, nu se trezesc
devreme, nu se mai

…