Soldatul lui Makine

Hai, Doamne, să ne mai plimbăm puțin… 27/06/2011

Posted by soldatulluimakine in (...şi sufletul), (De)formare profesională, Cică., Cuvintele altora, De-ale viitorului, Pentru cei cu poftă de lectură, Photo.
1 comment so far

01.05.2011
Fotografia

Privirea mea cu patru colțuri
Privirea mea din iglu
Privirea filtrată, blocată într-un instantaneu
O mască menită să destăinuie alte măști, privirea mea…

13.05.2011

Elias Canetti, „Jocul privirilor” (…luată din L’Atelier Cafe la preţ de alte două cărţi)
(prefaţă de Wolfgang Gable)

p.6:
Punctul de atracţie pentru cititor al unor astfel de autobiografii constă – conform unui om „de seamă” (Goethe) – tocmai în unicitatea şi individualitatea modului de prezentare, care nu vrea, în nici un caz, să cuprindă totul, ci caută sfat în trecut, pentru a putea stăpâni mai bine viitorul.

p.7:
Stima faţă de oameni începe prin a nu le ignora cuvintele. (Arta de a auzi, „Facla în ureche”)

p.8:
(„Inima ascunsă a ceasului”) În povestea vieţii mele nu este vorba despre mine.

p.13:
Împrumutasem de la protagonistul romanului ceva atât de covârşitor, încât, cu toată deosebirea dintre noi, nu-l puteam lăsa teafăr şi nepedepsit, nici chiar după ce acesta îşi îndeplinise misiunea.

p.14:
O nota, în cea mai mare grabă, cu litere uriaşe, ca nişte mâzgălituri pe pereţii unui nou Pompei. Era ca o pregătire pentru o erupţie vulcanică sau un cutremur: observi că se apropie, că nu-i poate sta nimic în cale şi relevi ce s-a întâmplat anterior, ce-au făcut oamenii înainte, despărţiţi prin împrejurări şi treburi zilnice, fără să presimtă nimic din apropierea soartei, inhalând atmosfera sufocării cu respiraţia lor cotidiană şi respirând tocmai de aceea, puţin mai îndărătnic şi mai alert, înainte de producerea inexorabilului.
[...] Scenă după scenă, erau multe, scrise ca în galop, într-o grabă obsedantă, fiecare ducea la pieire şi imediat după asta începea una nouă, care se petrecea printre alţi oameni, neavând comun cu cea anterioară decât binemeritatul  sfârşit în care se contopeau. Era ca o răfuială neselectivă ce cuprindea totul şi, cel mai grav, era pedepsit cel ce se pretindea a fi mai mult decât toţi. Căci, vrând s-o înlăture, tocmai el o provoca. El a fost cel care a intuit răceala acestor oameni. Trecea pe lângă ei, îi privea şi apoi le întorcea spatele, le auzea glasul, care-i persista în urechi, îl transmitea altora, la fel de insensibili şi, când părea că-i plesneşte capul de atâtea voci ale egoismului, le consemna forţat pe cele mai stridente.

p.16:
Printre lucrurile cele mai importante care se pregătesc într-un om se numără şi întâlnirile amânate la nesfârşit. Indiferent dacă este vorba de locuri şi oameni, de tablouri sau cărţi.

p.26: (despre Broch)
[...] Nu s-ar fi menajat, înclina să se acuze, nici vorbă de automulţumire, părea nesigur, dar era, cred eu, o nesiguranţă dobândită.
(despre felul în care crea Broch atmosfera în literatură)
O admiram cum admiram tot ce-mi era refuzat. Nu mă abătea de la planurile mele, dar era minunat să constaţi că există cu totul altceva, care-şi avea propria valabilitate, eliberându-te de tine însuţi în timpul lecturii. Asemenea prefaceri de lectură sunt indispensabile pentru un scriitor. El se regăseşte cu adevărat doar atunci când a fost îndepărtat cu putere de alţii.

p. 26-27:
Pentru graba drumurilor lui Broch aveam pe atunci o explicaţie aproape mitică: el, pasărea cea mare, n-a depăşit niciodată faptul că-i fuseseră tăiate aripile. Nu se mai înălţa dincolo de acea atmosferă ce se întinde deasupra tuturor oamenilor. Dar, în locul ei, îşi asigura posibilitatea de a respira printre oameni. Alţi scriitori colecţionau oameni, el colecţiona aerul respiraţiei din jurul lor, pe care îi avuseseră în plămâni şi pe care îl expiraseră. Din acest aer păstrat trăgea el concluzii asupra naturii lor, el caracteriza oamenii prin propria lor respiraţie. Asta mi s-a părut ceva complet nou, ceva ce nu întâlnisem niciodată. Ştiam că există scriitori conduşi de vizual şi alţii de acustic. Că ar putea exista unul care ar putea fi caracterizat după felul respiraţiei sale, la asta nu m-aş fi gândit niciodată până atunci.
[...] Dincolo de bine şi rău nu exista pentru el  nimic şi faptul că adera de îndată la o atitudine responsabilă şi nu se ruşina de ea m-a câştigat de partea lui. Ea se trăda şi în discreţia verdictelor sale, în ceea ce am numit deja de la început „reţinerea” sa.

22.05.2011

Dacă mi-aș scrie jurnalul pe felicitări, așa cum am început azi-noapte,  nimeni nu ar înțelege nimic, nimeni nu ar vedea adevărata lor valoare, de manuscris, nimeni n-ar avea grijă să le împărtășească celorlalți, mi-aş vinde scrisul zilelor cu patru lei bucata, fără să mai cotizez la fondul de pensii, fără să-mi pese, fără să mă mai pot uita, fără să mai pot schimba
scrisul de ieri, total expus, o ciornă fragmentată, în ochii lor: doar eu
în cuvinte, nu în carne şi oase… carnea şi oasele s-au dus

un rând mai jos ori mai sus

(Duc o viaţă boemă, spun unii…)

23.05.2011

Nu pot fără intercalări
mă trezesc cu Matei cotrobăindu-mi prin cameră şi puşc de dimineaţă
repetaţi-mi cât de înţelegător trebuie să fiu, câtă răbdare să am
cred că urmează o porţiune de infern
şi îmi încep ziua prost
…să mă întorc la Nora, să mai stau puţin cufundat
în gânduri derizorii…

Îţi sparg faţa te sugrum te las fără picioare te dau de mâncare la păsări cu hoitul în vânt mă piş pe ochii-ţi scoşi din orbite
bate în lemn şi nu gândi aşa
întoarce foaia în gând cu un rând
iar dacă ploaia nu se-opreşte, ascult-o puţin
ca să vezi, e soare-afară
iar păsărelele lui Eminescu ciripesc a primăvară mai
şi toate blablaurile lumii pe tema asta

25.05.2011

Ce aştept de la oameni?

26.05.2011

Să nu lase mizerie-n urma lor, în casa mea…

Fără vise, ori poate nu mi le-amintesc
oricine-mi poate spune ce delir/destin ar trebui să împlinesc, privesc
clipele zâmbind în timp ce trec odată cu oamenii, cu sufletul, cu tot neînţelesul
pe care calc încercând să fac
ceva, altceva, altcineva, altundeva, altcândva…

Am mâncat ceva ieri? Dar azi, voi mânca? Cum se face, mamă? Cum se face că, la 27 de ani, tot la voi văd întoarcerea? De ce mă dezamăgesc oamenii? Ce aştept de la ei? Ce nu e bine cu mine? …nu mai am mult, asta o simt deja de vreo două luni… mai contează cum se va sfârşi? Am fost şi eu pe-aici, am salutat câţiva, trebuie să plec. Mai mult de-atât acum nu ştiu.

Sunt aici – le spuneam, le strigam, înainte, tuturor, sunt aici pentru voi… nu mai sunt, n-aveţi nevoie să fiu, prea ocupaţi oricum, v-aş fi încurcat la fiecare pas
cu mâinile, cu vorbele, cu privirea
…de ce mă sună? De ce să ne-ntâlnim? Cât de indiferent trebuie să fiu ca să nu-mi pese de toate rupturile astea? …un hiatus continuu între mine şi ei, mamă; eu sunt cel rupt de realitate? Şi cum mă leg înapoi? De ce aş face-o?

…îmi murdăresc foile cu lacrimi
şi nu le văd menirea

[...]
Prietenul meu, stiloul, aerul, prietenul meu fidel care mă duce mai departe, într-o carte, într-o mie de ochi şi de gânduri străine; străin de gânduri, prietenul meu le scrie pe toate aşa cum vin şi se duc, le-aşterne, le face covor, pavaj, să nu uit cum am ajuns
de la un semn de întrebare la celălalt.

Nu mai caut nimic, îmi e de ajuns prietenul meu, stiloul, cu toată lumea pe care e în stare s-o nască.

Uneori ajung să gândesc că

un om poate să-nsemne la fel de mult precum o virgulă
pusă aparent la întâmplare, din greşeală, în calea privirilor ce o parcurg
indiferente.

Un om, o virgulă
doi oameni, două puncte
al treilea – linia care-i leagă pe cei doi
viaţa lor
cuvintele din urma lor
faptele
gândurile

…semnul întrebării e rezervat conştiinţei
semnul exclamării – tiranilor, lumii întregi

toate-mi sunt la îndemână, iar eu se pare că am ales deja
alt ce va…

Un cuvânt, un om lipsă
două cuvinte, sărăcia unora
o propoziţie, o stare de fapt
o frază, detalierea stării de fapt
în faţa morţii: de ce să nu mă joc?

…moartea? Fiţi atenţi: MOARTEA haha

[...]
Hai, Doamne, să ne mai plimbăm puţin
prin visele copiilor de mâine

27.05.2011

M-am trezit beat

bine-nţeles că n-am băut în vis, ci pe margini
spatele, care mă doare, e tot o margine
pot spune că sunt un marginal
societatea mă ajută întru asta
nu are rost să mai scriu

Stau distrat pe-o bancă
undeva-ntr-un parc
şi o fată trece
…absentez. Pe larg

…ce-ar fi să fiu rău?
În prima zi a „Zilelor Clujului”, nouăzeci la sută din oamenii întrebaţi au refuzat SĂ SE UITE la felicitări
români
lasă că străinii au făcut cât alţi nouăzeci la sută…

Să vă vedeţi grimasele prin ochii mei
să vă vedeţi răspunsul înainte să-l daţi
să vă vedeţi culorile, sprâncenele, umbrele pe nas
să vă vedeţi amărăciunea refuzului pe faţă
să vă vedeţi… ce glumă proastă

de citit, m-ar citi doar ăia zece la sută
aşa că pălăria jos pentru ei.

28.05.2011

Mereu sunt pus pe fapte mari
cu viciul în mână… orice om e o cameră obscură, mai mult sau mai puţin conştientă de sine… unele camere obscure ştiu să-i vadă doar pe ceilalţi, unele nu văd decât oglinda, se bucură că o au fără a privi atent imaginea
lumea în general e formată din oglinzi pe două picioare
se tot reflectă-n sinea ei, indignată de te miri ce
de pe margine…

_______________

La sfârşitul acestei poveşti, vei găsi trei pagini albe… ca să înţelegi cât de curat poate fi un suflet
plutindu-ţi în priviri

29.05.2011

Elias Canetti, „Jocul privirilor”

p.51:
Merită osteneala de a remarca momentul în care avea loc acest simpozion de muzică modernă. Era la câteva săptămâni după arderea cărţilor în Germania. De o jumătate de an, la putere se afla omul cu numele de nepronunţat.

p.56:
[...] Simţeai îndată acest lucru, dar cine ar fi avut forţa şi înţelepciunea să-l recunoască? Cum să înţelegi această enormitate: că ochii sunt mai încăpători decât persoana căreia îi aparţin? În adâncimea lor încape tot ce-ai gândit vreodată şi acum, pentru că ţi se oferă spaţiul propice, toate se vor a fi spuse.

02.06.2011

p.95:
Era o perioadă în care se petreceau destule, dar mai ales era acel ceva în care presimţeai câte se vor întâmpla în viitor. Erai cu atât mai nefericit din cauza evenimentelor din Austria timpului, cu cât deveneai mai conştient de gravitatea evenimentelor din ţara vecină, vorbitoare a aceleiaşi limbi. Catastrofa plutea în aer. Izbucnirea ei se amâna, contrar aşteptărilor, de la an la an.
[...] În faţa lucrurilor care se prevesteau nimeni nu avea dreptul să se considere privilegiat, nu era pericolul său, era al tuturor.

p.102:
Se purta asemenea celui mai obiectiv dintre toţi oamenii, dar nu pentru că lucrurile i-ar fi fost importante, ci pentru că nu voia nimic pentru sine. Mulţi ştiu ce este altruismul şi pe mulţi egoismul pe care-l văd în jurul lor îi scârbeşte atât de mult, încât încearcă să se elibereze de el, dar în anii aceia vienezi n-am cunoscut decât un singur om, anume pe el, care să fie lipsit complet de egoism. Nici mai târziu n-am mai întâlnit vreunul ca el. Căci în acel timp, când înţelepciunile orientale găseau nenumăraţi adepţi, când renunţarea la cele lumeşti devenea un fenomen de masă, era vorba întotdeauna şi de o duşmănie împotriva sufletului aşa cum se dezvoltase el în culturile europene. Totul era lichidat, dar mai ales ascuţimea spiritului era dezavuată; odată cu misiunea participării la lumea înconjurătoare, aşa cum era ea, te fereai şi de răspunderea pentru această lume. Nu te puteai simţi vinovat pentru lucrurile cu care nu voiai să ai de-a face. „Atâta meritaţi” devenea o atitudine larg răspândită.
[...] Infestarea psihanalitică făcuse progrese [...]
[...] Acolo unde trebuia să intervină gândirea, orăcăia un cor obraznic de broaşte.

p.103: (tot despre Sonne)
Prevedea cele mai rele întâmplări, le exprima în modul cel mai exact, dar nu se bucura când ele deveneau realitate. Răul rămânea rău pentru el, deşi avusese dreptate. Recunoştea ca nimeni altul mersul lucrurilor.
p.105-106:
Împărţirea lumii în bine şi rău exista şi pentru el; nu te lăsa niciodată în dubiu asupra unei categorii sau alteia, dându-ţi libertatea deciziei şi mai ales a reacţiei proprii. Nimic nu era atenuat sau înfrumuseţat, totul era prezentat cu o claritate pe care, uluit şi puţin ruşinat, o simţeai ca un dar, pentru care nu ţi se cerea nimic decât receptivitate.
Erai scutit de acuzaţii.
[...] Sonne ar fi luptat până la ultima suflare să nu aibă dreptate. Vedea războiul, pe care-l ura, îi vedea cursul. El ştia cum ar mai putea fi împiedicat, şi ce n-ar fi făcut să dezmintă groaznica profeţie! Când ne-am despărţit, după o prietenie de patru ani, eu plecam în Anglia, el la Ierusalim, nu ne-am scris deloc, ceea ce îmi profeţise el s-a întâmplat pas cu pas, până la cele mai mici amănunte. Sufeream de două ori de pe urma evenimentelor, deoarece trăiam ceea ce auzisem deja din gura lui. Le-am purtat atâta timp în mine şi apoi, neîndurător, au devenit realitate.

p.107:
Pe atunci se discuta că oriunde ai fi ajuns în Franţa îl vedeai pe Monsieur Laval. El era omul cel mai des întâlnit, acea faţă comună. Intrai într-un restaurant, nu erai nici pe jumătate înăuntru, cine te întâmpina? Monsieur Laval! La cafenea, plină ochi, cine îţi ceda locul? Monsieur Laval! La hotel se schimbau portarii: Monsieur Laval! Îţi însoţeai soţia la cumpărături în Rue de la Paix: cine o servea? Monsieur Laval! Se ajungea astfel la tot mai multe povestioare despre întâlniri cu Monsieur Laval. El era figura naţională, prototipul francezilor. Asta sună, după evoluţia ulterioară a lucrurilor, pe care o cunoaştem azi, mult mai sinistru, pe atunci avea ceva hazliu, subjugant nu era, în fond, teatralismul situaţiei, ci poltroneria temerară a povestitorului. Punctul culminant al chestiunii consta din repetiţie, te ciocneai mereu, în sute de forme, de acelaşi om, toţi erau el şi el era toţi, dar la nicio ciocnire nu simţeai un autentic Monsieur Laval, ci pe Zuckmayer, ca şi când ar fi fost machiat pe scenă pentru a deveni un Laval.

p.111:
[...] Anna (Mahler – nota mea) nu făcea nicio deosebire între oameni; obârşia şi starea socială nu însemnau nimic pentru ea, nu conta decât omul însuşi. Dar s-a dovedit că aceste convingeri nobile şi generoase nu erau de ajuns; pentru a şti dacă oamenii au vreo valoare trebuie nu numai să faci experienţe, ci să le şi memorezi.

p.117: (despre Musil)
[...] Sensibilitatea lui nu era nimic altceva decât apărare împotriva tulburării şi confuziei. Claritatea şi transparenţa scrisului nu este o însuşire automată care, odată cucerită, durează, ea trebuie cucerită mereu, necontenit. Cineva trebuie să aibă forţa să-şi spună: Eu nu vreau decât aşa. Şi, pentru a fi aşa, trebuie să fiu eu cel ales care nu permite să pătrundă în sine nimic care ar dăuna acestui scop. Tensiunea dintre bogăţia enormă a unei lumi asimilate deja şi tot ce-ar mai putea-o tulbura, dar care trebuie respins, este extraordinară. Decizia asupra a ceea ce trebuie respins nu poate fi luată decât de cel ce poartă în sine această lume; părerile ulterioare ale altora în legătură cu aceasta, mai ales ale acelora care nu poartă nici o lume în ei, sunt arogante şi jalnice.
E vorba de o sensibilitate împotriva hranei false, cu observaţia că şi un nume trebuie să se hrănească necontenit pentru a putea dirija corect acţiunea celui care-l poartă. Un nume care se află în creştere are propria-i hrană pe care o poate cunoaşte doar el însuşi, asupra căreia singur hotărăşte. Atâta vreme cât o operă de asemenea bogăţie este în curs de elaborare, numele sensibil este cel mai bun.
Mai târziu, când el, cel care s-a păstrat prin sensibilitatea sa şi şi-a desăvârşit opera, va fi mort, iar numele va zăcea pe toate tarabele, urât şi descompus ca un peşte împuţit, şacalii pot veni şi pot şti totul mai bine, pot inventa ulterior prescripţii pentru un comportament reglementar şi înfiera sensibilitatea ca pe o aroganţă supradimensionată – opera există, ei n-o mai pot zădărnici, iar ei, ei cu toată neruşinarea lor, se vor topi şi vor seca fără urmă.

p.118:
Existau unii care îşi băteau joc de neajutorarea lui Musil în chestiuni materiale. Broch, care-i cunoştea prea bine importanţa şi nu înclina spre maliţiozitate şi cu siguranţă era îndurător cu oamenii, mi-a spus când am adus pentru prima dată vorba despre Musil: „E un rege în împărăţia hârtiei.” Voia să spună cu asta că Musil, doar la masa de scris, aplecat asupra hârtiei, era stăpân peste oameni şi lucruri, în rest, însă, în viaţă, se afla întru totul la cheremul situaţiilor şi lucrurilor, lipsit de apărare şi încurcat, dependent de ajutorul altora. Era cunoscut faptul că Musil nu ştia să gospodărească banii, ba mai mult, că îi era greaţă să-i atingă. Nu-i plăcea să meargă singur nicăieri, aproape întotdeauna era prezentă şi soţia sa, care în tramvai cumpăra biletele iar la cafenea plătea consumaţia. Nu avea niciun ban la el. Nu l-am văzut niciodată cu o monedă sau o bancnotă în mână. Ai fi putut crede că banii erau incompatibili cu igiena lui, refuza să se gândească la ei, îl plictiseau şi incomodau. Îi convenea de minune că nevastă-sa îl ferea de bani ca de muşte. Din cauza inflaţiei îşi pierduse toată averea şi se afla într-o situaţie dificilă. Amploarea operei la care se angajase contrasta flagrant cu mijloacele disponibile pentru realizarea ei.

04-05.06.2011

p.121:
Se străduiau rând pe rând să-mi demonstreze refuzul lor, deoarece printre ei se aflau multe nume vestite; tot acest demers avea ceva de proces public. Fiecare ţinea să arate că fusese prezent, iar lucrul acesta, odată stabilit şi irevocabil, fiecare căuta să-şi formuleze nu-ul său propriu şi indubitabil. Sala fusese plină, s-ar mai putea aminti multe nume, dacă aş şti că mai trăieşte vreunul, l-aş aminti chiar numai pentru a-l spăla de ruşinea aprobării pripite. [...] Şi apoi mi-a fost dat să aud singura afirmaţie pozitivă din întreaga seară: „Îmi aminteşte de Goya”, spuse graficianul. Dar această consolare, pe care o citez numai de dragul dreptăţii, n-ar fi fost deloc necesară, căci eu nu eram distrus în nici un caz, nu eram nici măcar doborât. Eram copleşit de personajele comediei, de cruzimea lor, ba chiar, nu mă pot exprima altfel, şi de adevărul lor şi mă simţeam, ca întotdeauna după o asemenea prezentare, fericit şi superior; toate lucrurile negative pe care le auzisem îmi întăreau acest sentiment, eram mai sigur ca întotdeauna de ceea ce făceam şi faptul că fusese prezent şi Joyce adusese o contribuţie în plus la asta, cu toată observaţia sa particulară lipsită de conţinut.
În partea mondenă a serii, care dură destul de mult, dispăru indispoziţia publicului. Unii au reuşit să vorbească atât de pozitiv despre ei înşişi, încât s-au situat şi în centru atenţiei.

_______________

…cum să le spun tuturor fetelor care se îndrăgostesc de mine, care mă vor alături, pe care le amăgesc cu dragostea unor nopţi şi pe care le dezamăgesc prin absenţă în toate zilele de după, cum să le explic căutarea, fuga, faptul că
eu caut să plec, să ies, să las în urmă
fiindcă mă simt lăsat, ieşit, nepoftit, dat afară
aici, „la mine-n ţară”, în România?

Odată ce m-am băgat, nu ar trebui să dezamăgesc;
totuşi, o fac; şi ce pretext, o ţară…

06.06.2011

Căutam răspunsuri

de negăsit, de felul lor, în capul meu
nu pur şi simplu să „scot” adevărul, ci să ajung la el săpând
mândru să pot spune „am ajuns la el!” sau
„şi eu am ajuns la el!”

…apoi mi-am dat seama că adevăru-i trecător precum un gând,
că nu face decât să se hrănească din minciună, că nu poate exista
fără ea… căutam răspunsuri
fiecare celălalt era scanat, rupt în mii de bucăţi
privire-vorbire-gesturi pentru început

fiecare boschetar e la locul lui
fiecare homeless e la locul lui
fiecare necunoscut e la locul lui
înaintea dezastrului, în faţa, în fruntea
dezastrului…

09.06.2011

Să ţii cont de război, copile. Mulţi oameni îşi dau viaţa
mai departe
de frica lui (ori de lehamitea asediului, atacului, distrugerii)…

Toţi oamenii aceştia, din care se ridică straturi opace de indiferenţă, toţi oamenii aceştia mă golesc. Ridic privirea deasupra straturilor şi caut
chipuri care să mă lase să respir

Vei face, cum am făcut şi eu, o groază de lucruri care contează. Ele vor conta pentru totdeauna; asta ţi-o spun spre-a ţine minte, căci, odată cu războiul, le vei pierde din vedere.

Văd ziua ca pe-un eleşteu, de undeva de sus, din trezire,
m-aş arunca în apă curgătoare, nu stătută… fiecare clipă contează, fiecare picătură
transpir
transpiră şi ziua cu mine, iar cuvintele aşteaptă
pe malul celălalt, pe-acelaşi mal ca ieri să mai treacă un mâine în zbor,
să-l vedem aterizând dincolo de orizonturile noastre

_______________

p.139:
Cu fiecare refuz al unei edituri credinţa mea în roman se fortifica. Eram, chiar dacă nu pentru prezent, absolut sigur de această carte. Nu ştiu de unde provenea această încredere. Te aperi probabil de ostilitatea zilei instituind posteritatea ca judecător. În felul acesta, toate considerentele mărunte şi ezitările cad de la sine. Nu încerci să-ţi imaginezi ce-ar spune unul ori altul. Deoarece ei nu contează, nici nu vrei să-ţi imaginezi. Nu te gândeşti nici la ce au spus contemporanii la vremea respectivă despre cărţile scriitorilor pe care-i iubeşti. Cărţile vechi cu care trăieşti le păstrezi pentru tine, eliberate de toate meschinăriile în care fuseseră angrenaţi autorii lor în timpul vieţii. Ba mai mult, la unii cărţile par să fi devenit zeităţi. Asta înseamnă nu numai că vor fi, ci şi că au fost mereu prezente.

p.141:
Mă obişnuisem să-i respect fiecare ungher al tăcerii, căci era la adevărata lui înălţime doar atunci când începea ceva pe neaşteptate. Autonomia sa, pe care şi-o păzea în modul cel mai vizibil, fără nicio folosire a forţei, te învăţa să înţelegi ce este autonomia spirituală şi, ceea ce învăţaseşi de la el, nu se putea nesocoti tocmai de faţă cu el.
(+pp.142-143 – reacţia lui Sonne la „Orbirea”)

p.157: (despre Alban Berg)
Soţia sa, Helene, i-a supravieţuit mai mult de 40 de ani. Există unii care se revoltă şi care s-au găsit să-i reproşeze tocmai ei că în tot acest răstimp a rămas în legătură cu el. Chiar dacă era cuprinsă de o amăgire, chiar dacă el vorbea doar dinlăuntrul şi nu dinafara ei, aceasta este totuşi o formă a supravieţuirii, pentru care simt sfială şi admiraţie. Eu însumi am revăzut-o după 30 de ani de la moartea soţului ei după o conferinţă ţinută de Adorno la Viena. Venea din sală, o femeie foarte bătrână, mică şi stafidită, atât de qabsentă, încât a trebuit să-mi iau inima-n dinţi ca să intru în vorbă cu ea. Nu m-a recunoscut, dar când i-am amintit numele, îmi spuse: „A, domnul C.! A mult de-atunci, Alban mai vorbeşte şi acum despre dumneavoastră.”
[...] Este nevoie de foarte multă dragoste pentru a plăsmui în felul acesta un mort, încât să nu mai dispară niciodată; încât să-l auzi, să vorbeşti cu el şi să-i afli dorinţele pe care le va avea întotdeauna, pentru că l-ai creat.

p.195:
Nu pot reda o imagine suficient de fondată despre clarviziunea lui Sonne în aceste probleme. Concepţia lui depăşea cu mult o epocă în care politicienii bâjbâiau de la un expedient la altul. Deşi pentru el nenorocirea viitoare se contura tot mai clar, lua parte la cele mai mici amănunte ale evenimentelor spaniole. Ciudat era că pentru acest spirit lucid nimic nu era definitiv, dintr-un eveniment nesemnificativ, pe care nu-l prevăzuse nimeni, putea ieşi o nouă speranţă – ea nu trebuia trecută cu vederea, totul trebuia reţinut, nimic nu era lipsit de importanţă.

p.196:
Un scriitor are nevoie de strămoşi. Pe câţiva dintre ei trebuie să-i cunoască nominal. Atunci când se crede sufocat de propriu-i nume, îşi aminteşte de strămoşi, care-şi poartă fericiţi numele devenite nemuritoare. Ei vor, probabil, să-i ironizeze îndrăzneala, dar, cu toate acestea, nu-l resping. Şi ei şi i-ar fi dorit pe alţii, ar fi vrut să aibă urmaşi. Au trecut prin mii de mâini, nimeni nu le-a făcut vreun rău, de aceea au devenit strămoşi, fiindcă pot să-i respingă fără luptă pe cei mai slabi, prin forţa pe care o transmit devenind ei înşişi mai puternici. există însă şi strămoşi care vor să se odihnească puţin. Aceştia dorm pentru o sută-două de ani. Sunt treziţi, asta e cert, răsună deodată ca nişte fanfare de pretutindeni, dar abia treziţi tânjesc să se întoarcă la singurătatea somnului lor.
[...] Omul îşi însuşeşte toate lucrurile cu care a venit în contact. Celui ce uită aceasta trebuie să i se aducă aminte.
[...] Important pentru el (Sonne – nota mea) era că nu trebuie să renegi nimic din ce-ai trăit.

p.197-198:
Pentru Sonne istoria era imperiul desăvârşit al vinovăţiei. Trebuia să ştii şi de ce fuseseră capabili antecesorii cei mai apropiaţi, nu numai ce li s-a întâmplat. Trebuia să ştii de ce erai tu însuţi capabil. Pentru asta era necesar să cunoşti totul, indiferent din ce parte şi de la ce distanţă ţi se oferea cunoaşterea, trebuia să ţi-o însuşeşti, să te exersezi în ea, să o menţii proaspătă, să o irigi şi să o fertilizezi prin aceste date pe care le aflai mai târziu.

[...] Eram sigur că simţea ocara mea, deşi n-o pronunţam. Dar nici asta nu l-a afectat şi spuse: „Tremur pentru oraşe.” Era abia perceptibil, dar eu ştiam că auzisem bine.
Nu l-am înţeles. Pe atunci nu era atât de uşor ca azi să înţelegi acest lucru. Credeam că-i confuz, că nu ştie ce spune. Fusese distrusă Guernica şi el vorbea de oraşe.
[...] După mai mulţi ani, în război, fiind în Anglia, mi-a căzut vălul de pe ochi. Eram la mare distanţă unul de altul, dar eram amândoi încă în viaţă. El era la Ierusalim, nu ne scriam. În sinea mea mă gândeam: n-a existat niciodată un profet căruia să-i fi fost mai neplăcut acest rol. El a prevăzut ce se va întâmpla cu oraşele. El a intuit şi restul. Existau destule lucruri pentru care trebuia să tremure. N-a amestecat o spaimă cu alta. Ieşise din vendeta istoriei.

10.06.2011

[...]

Filmele ca arme de război; am mai scris şi mai demult o idee de genul: filmul ca bombardament. Bombe-minciuni care acoperă adevărul războiului real: case, blocuri, cartiere…
…televiziunea, propaganda descătuşată de ea, a facilitat, a ajutat venirea celui de-al doilea război mondial. Internetul a adus deocamdată revoluţiile din Egipt, Libia… şi mai ce trebuie să vină? China e, cică, numărul doi în economia globală. Un sistem dictatorial îşi face reclamă, iar lumea aplaudă. Rusia îşi tot cere dreptul de veto în chestiuni care nu o privesc. Pardon, Rusia e implicată în toate: în Georgia, în Moldova, în Ucraina… România şi Polonia trebuiesc pedepsite tot timpul, în opinia ei. Am avut un Smolensk până acum. Va urma…

(…şi cine p**a mea e Berlusconi? Hai, copii, uitaţi-vă la el…)

11.06.2011

Mizilicuri

Comunismul s-a folosit de pretextul primului război mondial pentru a lua naştere, apoi s-a folosit de propria oglindire – nazistă/ fascistă – pentru a întuneca jumătate din glob; „pasul trei” ar trebui să însemne desfiinţarea, destituirea lui din „funcţie”, ca într-o veritabilă poveste: cu incipit, cuprins şi deznodământ.

În altă ordine de idei, Matei
vine de fiecare dată – pe lună – cu o altă fată acasă, vine, se poartă frumos, îmi spune că se va muta de bunăvoie, să nu ne mai certăm, va plăti şi ce mai are de plătit, spală vasele…
apoi, îmi cere un litru de vin şi ia doi, ne-ntâlnim în Flying Circus şi-mi mai cere şi bani de amfetamine, ajung acasă şi casa e varză, s-au şi fotografiat dragii de ei, au uitat aparatul în bucătărie, aflu cu această ocazie că am avut şi musafiri… pick-up-ul şi boxele în priză, mâine vecinul de la doi va fi din nou ironic cu noi mine…

…bine-nţeles, putem trece mai departe, avem personaje şi mai frumoase, şi mai deştepte, şi mai de bună-credinţă, de bun-simţ, lor le dau cu drag de mâncat, de băut, de fumat
din banii pe care-i fac – ambulant – vânzând felicitări…

mizilicuri, am pus bine titlul
mă pot scoate în orice moment, la oricare din virgule
din propoziţii, din rânduri, din
acesta e cursul firesc, dacă mă opresc, te blochezi,
ceva nu-ţi convine, firesc… la oricare din gânduri

…haha, mi-a spus aseară francezul Boris:
„everybody knows you”, i-am răspuns că nu,
că evribadea m-a văzut, nu mă cunoaşte
bine-nţeles, l-am minţit

Aşa să-ţi spui: nu există zi în care să nu se întâmple ceva
…fumul de ţigară dispare în straturi
la fel şi omul

12.06.2011

Dodo împlineşte, astăzi, treizecişitrei de ani.

eu sunt poticnit; blocat; încorsetat; închis; cumva, sub asediu; fără cap; fără chef; fără motiv şi fără motivaţie; caut să înţeleg această stare insuportabilă. Primul lucru care-mi trece prin minte e apropierea morţii. Dar nu îi acord prea multe şanse: moartea înseamnă, la urma urmei, ce? …aşadar, căutăm alte argumente.
Trebuie să trec peste Canetti; poate că el mi-a transmis neînţelesul prezent. Toate acele gânduri, rânduri, toţi acei oameni ignoranţi, indiferenţi, înghiţiţi de război… înghiţiţi şi, culmea, încă în viaţă… mă deranjează muzica, n-am ales locul potrivit acestor mizilicuri…
Astăzi se încheie a zecea ediţie a TIFF-ului. Nu am fost la niciun film; s-au dus ceilalţi şi-n locul meu. Nu e vorba de ignoranţă; nu ştiu, de fapt, despre ce e vorba. Deja de prea mult timp îmi spun că m-am săturat de România şi de oamenii ăştia. Deja încep să mă satur de mine.
[...]
Stătea masa goală cu ochii în patru, nu cumva s-o prindă cineva în timp ce visa copacii din care fusese cioplită, stătea masa şi se gândea la toţi beţivii care urinaseră sub frunzele ei după ce băuseră pe ea, stătea masa, mai mult tremura – odată cu piciorul ei strâmb, cineva o răsturnase la un moment dat – şi îşi privea sechelele…
Stătea masa tăcută când am ochit-o în colţ, şi-a spus în locul meu, în sinea mea, că nu are de ce s-o ia din loc, se înţelege bine cu suratele ei, foile astea… stătea masa şi mă privea, lucind a reflecţii, cu toată suprafaţa ei, mă poftea să-mi scriu rechizitoriul, Dumnezeule, ce muzică tâmpită, ştie şi masa, ne mai întâlnim noi cândva… mofturi… s-o fi supărat pe mine, îmi pare rău, muzica a fost de vină, eu nici măcar nu eram prezent, doar nişte gânduri goale, dacă vrei, îţi pot descrie nimicul, e în aer, e respirabil, se transmite, oamenii dau bani pe el doar ca să-l numească altfel, de fapt e gratis, conţine ingrediente gârlă, poţi să faci supă din el, supă de nimic, mai mult decât gustoasă, de bun gust, aroma ei rămâne şi nu numai rămâne, ci se şi transmite, respirabilă, în aer, unii îi spun poftă de viaţă, alţii – speranţă, puţini îl şi o consideră elementar/ă, totuşi se bucură de el şi de ea, nimicul şi nimicnicia…
momentan, privesc şi descriu
momentan, priveşti şi respiri
momentan… scriu împotriva unei stări devastatoare, nici nu vă puteţi închipui imensitatea ei, vă ofer ocazia, toate cuvintele astea nu sunt altceva decât remedii în curs de testare, scriu împotriva nimicului, e de ajuns ca acesta să cuprindă sufletul unui om pentru a se ajunge la… la… nimic! O închisoare cu uşile deschise, asta îmi provoacă nimicul în suflet, nu ştiu cum să scap de el, trebuie să ies din mine, trebuie să? …să nu mai gândesc, să nu mai şi să nu mă mai întreb, să nu mai caut răspunsuri şi oameni, aşa ar putea fi descris imperiul nimicului… îl respir, îl fumez, îl beau, put a nimic, mă spăl degeaba, apa nu-l alungă, doar îl face mai lucios, străluceşte nimicul în ochii mei mai ceva decât speranţa, îmi vine să plâng, vreau să plâng, să mi-l scot din priviri, să nu-l mai am pe/în suflet, să nu-l mai pomenesc şi să nu-mi mai invadeze gândurile, să fie de nerecunoscut, să cred că e şi el un lucru, un obiect, un om, ceva banal faţă de care se merită să fii indiferent… doar că indiferenţa e una din bazele lui, unul din drumurile sigure, poţi paria pe ea cu încredere, vei câştiga, nimicul te face celebru, indiferenţa e o convenţie vizibilă oriunde, nici măcar nu ai nevoie de ochi, poţi să fii orb, e bine să fii orb, indiferenţa adoră orbii, îi creşte, are grijă de ei până îi găseşti morţi pe stradă, cu mâna încă întinsă spre pasul tău,
pasul tău care trece, indiferent, pe lângă ei…

16.06.2011

Ieri – întotdeauna standard pentru mâine

…ieri îl privea cu ochi temători, întrebători, sceptici, era mult prea obişnuit să folosească măsura unei zile pentru a judeca o alta, atât judecătorul, cât şi judecatul fiind condamnaţi, verdictizaţi a priori… spunea că este una şi aceeaşi despre măsură, a lui, o folosea ca pe un far cu care orbea toţi corăbierii, dar el era singurul care nu mai vedea nici o alta în afară de
luni marţi miercuri joi vineri sâmbătă duminică
începuse să-şi bată joc de timp în sinea lui,
e distractiv să râzi în faţă uneori, să râzi în faţă zilelor
aşa gândea şi ieri, uita măsura în ochi şi măsura din priviri…
tot ce se întâmpla era pentru el un fleac ciuruit a la Nicolăescu, nişte sos şi dovlecel pane pe lângă…
ieri delira din când în când, credea că aşa reuşea să aibă autonomie, să aibă limba lui, să şi-o gestioneze cum ştie mai bine…

18.06.2011

„I cut your name in my heart” – fundal sonor pentru exprimarea urii, furiei, devastării: Muse, a treia piesă de pe albumul „Origin of Simetry”.

19.06.2011

Ieri se trezi buimac, parcă nu-i venea să creadă cât de el însuşi a putut să fie în ajun, când toţi arătau cu degetul spre clopote şi strigau „Acolo-i vinovatul!” …se plimba printre rămăşiţele acum-ului, „câtă risipă!” gândea privind praful, se mira de vitalitatea amintirilor, iar ele se lăsau atinse, rămăşiţele lui acum, cu toate feţele sale, cu toţi cei ce se-adunaseră sub scheletul acestei umbrele să nu-i atingă/ ude bombele, imaginea, cuvintele… deranjant şi nepăsător, cum îi stă bine oricărui timp, ieri îl privea călcând pe vocile rămase, cochiliile melcilor trosneau pentru a câta oară
„prostiile din capul meu” citeai în ochii zilelor zdrobite

un ieri la bord avem cu toţii, nu trece dacă dormi…

…şapte ţigări, patru cafele, două paie, două ore – fereşte-te, ieri
îţi spune totul despre azi, că există un mâine,
că toţi trăim printre rânduri mâinele celorlalţi
că toţi ceilalţi trăiesc mâinele nostru
ieri…

20.06.2011

Copile, toate exagerările, toată risipa, toate ilustrele fapte consemnate de mărunţi ca mine te pot ajuta întru o viaţă mai bună, mai plină; ţine cont de ele, observă-le oglindirea în jurul tău, păstrează distanţa cuvenită, astfel încât să nu te înghită… când scriu „drumul spre iad e pavat cu intenţii bune”, mă refer la vise, la modul în care cauţi să le împlineşti. Drumul spre rai e acelaşi; atâta tot, când ajungi la scări, mai găseşti şi-o balustradă de care să te ţii, care să-ţi ofere sprijin; acestea sunt faptele bune. Tine-te cu dinţii de ele şi nu regreta dacă cumva rămâi fără ei. Argumentul e după, apoi.

_______________

Uşile se deschid singure

le deschide vântul şi se autopofteşte la un ceai pe veranda care, în trecut, întruchipa o casă, o-ncăpere, un cămin, uşile se deschid singure, nu mai e nevoie să priveşti prin gaura cheii, totul e vizibil, expus, furnicile pot să viziteze nestingherite toate ungherele pătratelor ce amintesc de temelii… uşile se deschid singure, nu e nevoie să pronunţi vreun nume, vreo parolă, nu mai au nevoie să fie numite, toate secretele lumii zac ciuruite la zidul din spate, dar acesta a încetat să mai fie spate şi zid între timp, zace şi el ciuruit la propriile picioare, tăiate, retezate sub genunchi, cu degetele făcute zob sub avalanşa de cizme căzute din cer, prăbuşite, venite aici pentru rugăciune, neştiind că biserica a ars, odată cu ea însăşi, sufletele zilelor adăpostite sub clopot, uşile se deschid singure, cheia lor e timpul care şi-a făcut de cap în capul nostru, în toate capetele noastre, site acum, care se deschid singure în virtutea privirilor ce nu le caută, în orice virtute dată la ştiri ca dispărută, înecată în gunoiul care astăzi e cenuşă fumegândă, luată de vânt şi plimbată prin toate uşile deschise, acum e şansa lui, acum e şansa gunoiului-cenuşă să vadă lumea, să-şi facă poze la fiecare colţ-groapă comună de stradă-care-nu-mai-e,
uşile se deschid singure…

23.06.2011

[...]
Câştigă cine defineşte cuvântul mai bine,
cine îl foloseşte cu câştig
câştigă cuvântul…

Câştigă singurătatea tot ce nu vrei să dai, tot ce ţii strâns, tot ce adori, pentru că e linişte, atunci, acum, tot ce lasă un dor, adică de nedescrisul, de nespusul, de negânditul, de nefăcutul, nebănuitul… nu. Acest refuz cerându-şi dreptul. Îl are

25.06.2011

Astăzi iau loc pe celălalt loc, al pasagerului, astăzi îmi trece prin simţiri fiecare peisaj fără să provoace vreun reflex (în afară de scris, biensur), fără să ducă mai departe cu sine vreun dor, acel fiecare tocmai la asta se referă, la dor, astăzi încep toate peisajele să curgă, nu lasă loc de nimic între ele, nicio pauză, niciun respiro,
astăzi are loc mâine
iar pasagerul priveşte în neştire